La Mahmut e trist seara. E gol. Mahmut, ca deobicei, doarme in mijlocul cafenelii, cu camasa alba, atarnand, volan dublu peste pantaloni, numai in fata, cu o mana la cap. Patefonul de anul trecut e inlocuit cu un radio mare, la care canta totdeuna Istanbulul, cantece multe care par aceleasi. Ali iti pune, obosit, o fata de masa dinainte. Speram ca o sa-si lase alternantele, obiceiuri noi, boieresti, cand o veni lumea. Intra Ales, Ismed, Salun, isi pun plasile la uscat in fundul carciumii si pe scarita mica, din mijloc, care pare neadevarata (decor pentru carciuma din Rigoletto de pilda, unde e nevoie de o scara dubla), si daca te recunosc de anul trecut, iti strang mana mult mai mult decat ti-ar fi destul ca sa tipi, te bat pe umar, te intreaba: "ai venit bre?" si se aseaza pe urma sa bea cafea si sa scuipe departe semintele. In tot timpul acesta, Mahmut doarme. Demir trece si el prin fata meselor si danseaza cu o matura la brau, la spate. El are o faima bine stabilita, laudabila poate, dar compromitatoare pentru tine. Se pare ca odata a fost rapit de o cucoana, si ca nevasta-sa a vrut sa se sinucida. S'a aruncat de pe casa, adica de pe casa lor turceasca, cu trei metri mai inalta decat pamantul, si s'a mirat cand a vazut ca a cazut in picioare, ca pisica. Demir s'a intors peste trei zile, si ea i-a multumit lui Alah ca a scapat cu viata. Cand vine seara, intre 6 si 9, nimic nu se compara cu lumina Balcicului, cu luminile lui. Amurgul tine mult, creste incet, apoi in salturi, si linistea nu e oarecare, e insasi linistea. Nici marea, izvor de lumina, nici dealurile care sunt parca trepte din luna, nu pot cuprinde intre ele un intuneric compact. Totdeauna noaptea e trasparenta, sonora si dulce. ZIUA, 23 iunie 1939

rubrica realizata de Carmen Gherghei