Denis BUICAN 

Scrisoarea pierduta a unui Caragiale si Rinocerii dramaturgului Ionesco au devenit parca calapodul asa-zisei democratii de fatada in care nu se afla o reala separare si, mai ales, un control reciproc al puterilor in state unde locul dictaturilor instalate pe baionete e tinut de demagogii bazate pe inselaciunea pe marfa electorala si unde politaiul Pristanda pandeste prin gaura cheii. Eminescu condamna altadata formele fara fond de care vorbea Maiorescu - care dureaza mereu - si clasa suprapusa care impovareaza propriu-i popor fara nici un merit altul decat dexteritatea de a vinde terenuri pe luna gratie fagaduielilor mincinoase inainte, de pilda, de alegeri dar uitate, de obicei, dupa... cand cetatenii se trezesc pacaliti si vanduti si cumparati cu ocaua mica. Celebrul biolog si istoric al stiintelor Jean Rostand - fiul nu mai putin vestitului autor al piesei Cyrano de Bergerac - cu care devenisem prieten in primii ani ai stabilirii la Paris scria cu multa dreptate: "se va libera energia atomului, se va calatori in astre, se va prelungi viata, se va vindeca tuberculoza si cancerul, dar nu se va gasi secretul de a fi guvernati de catre cei mai putin nedemni". Cum pestele de la cap se strica, nelegitimitatea celor de la carma inverseaza scara valorilor pe toata intinderea vietii politice, sociale, economice si culturale. Dificultatea selectiei multipolare a valorilor consista atat dintr-o imposibilitate functionala-institutionala cat si din incompetenta individuala a celor destinati sa judece si sa adjudece victoria in alegerile de toate felurile. Daca nici in Academii si Universitati - unde selectia s-ar cere facuta dupa criterii de valoare intruchipate in opere concrete - nu exista, in practica, o legitimitate bizuita pe o veritabila scara a valorilor, cu atat mai putin s-ar putea vorbi de asa ceva in viata politica unde supralicitatia in demagogia fagaduielilor fara acoperirea faptelor poate duce la triumful coruptiei si incompetentei. Plecand de la un astfel de tablou real - si considerand ca politica este arta posibilului - precum zicea Bismarck - cred ca totusi, s-ar putea ameliora situatia prezenta printr-o mai stricta reglare si control efectiv al relatiilor intre puterile Executiva, Legislativa si Judecatoreasca. Vestitul scriitor francez Henry de Montherlant constatase, bizuindu-se pe o lunga experienta, ca: "Cinstea este patria celor ce nu vor sa aiba o alta. Si aceasta patrie este un exil". Putem spera oare ca mai exista vreo posibilitate de scapare dintr-o astfel de situatie unde statele - acesti "monstri reci" de care vorbea Charles de Gaulle, ca fin cunoscator, dispretuiesc valorile asa-zise umane in ciuda omeniei traditionale? Cu nadejde - si chiar fara nici o speranta - s-ar cere continuata lupta neincetata pentru Libertate, Dreptate si Adevar - fara de care viata n-ar mai merita sa fie traita iar lumea ar semana din ce in ce mai mult cu un teatru al absurdului jucat parca de umbre chinezesti intr-o hora nationala europeana si universala in care muzica ar fi cantata intr-un tambalau care ar acoperi cantul privighetorilor sub croncanitul ciorilor.