Lucia (di Lammermoor) este eroina binecunoscuta si multindragita a lui Donizetti din opera omonina a carei premiera a avut loc in aceste aceste capricioase zile de primavara-vara la Opera Nationala Bucuresti. Luminita (Berariu) este o pianista prea putin cunoscuta si indragita doar de cei care au avut sansa sa colaboreze cu ea la opera din Bucuresti. Unde combate de multi ani in calitate de corepetitioare, postura ingrata si de sacrificiu in beneficiul altora. Si al muzicii, desigur. Un recital neasteptat la sala Ateneului Roman a fost realmente o surpriza placuta pentru melomani si o confirmare a virtutilor unei clase de muzicieni-interpreti, care au facut din acompaniament o adevarata arta. Sa ne aducem aminte doar de numele prestigioase ale lui Gerald Moore, care a fost o viata alaturi de Elisabeth Schwartzkopf sau de regretatul, "al nostru", Ferdinand Weiss, o prezenta de marca decenii in sir langa prestigiosi muzicieni. Fortam aceste consideratii pentru ca uneori si muzica, precum viata, este nedreapta cu eroii ei. Daca Lucia di Lammermoor a facut o cariera mondiala si acum este prezenta intr-un spectacol de buna calitate muzicala si spectaculoasa inscenare artistica, Luminita Berariu a iesit cu bine din incercarea ei de a se prezenta singura. Cu un program divers si omogen, cu lucrari de Mozart, Schumann, Grieg si Enescu, pianista a facut dovada unor certe calitati tehnice si a unei bravuri nu lipsite de nuante si sensibilitate. Lucia di Lammermoor s-a descurcat si ea bine sub conducerea muzicala a dirijorului Adrian Morar si sub obladuirea regizorului bulgar Ognian Draganoff. Spectacol aerisit, cu o buna viziune plastica a intelegerii naratiunii evenimentiale in raport cu densitatea viziunii muzicale a lui Donizetti. Este o muzica in buna traditie a operei italiene, bine asezata in constiinta publicului meloman de pretutindeni, dar mai ales a celui latino-mediteranean-balcanic, unde cantabilitatea si melodicitatea au trecere in fata viziunilor apasat vulcanic-tenebroase de tip wagnerian. Nu are de ce sa ne supere, poate ca o lunga experienta ne face sa apreciem mai bine si exact virtutile lui Mozart sau ale operei italiene. Mihaela Stanciu a scos o Lucie convingatoare, intr-un rol pretentios, unde calitatile vocale sunt puse la incercare, ca si cele scenice. Ionut Pascu in Enrico si Robert Nagy in Edgardo au fost parteneri pe masura, relevand faptul ca avem multe voci promitatoare pentru anii de europenitate ce vin. Dupa premiera cu "Corsarul", o alta montare "di granda" care, suntem siguri, va face sali pline, si pentru faptul ca un anume sentiment al revenirii la spectacole cu iz de clasicitate se face simtit, dupa varia experimente si cautari, nu intotdeauna reusite, recenta "Lucia di Lammermoor" este un balon de aer proaspat pentru viata muzicala romaneasca. Dincolo de anumite bombaneli ale criticii acre, specializata a gasi nod in papura de dragul exhibarii unei pretinse rigori ale unei mediocritati pitite sub flamura exigentelor ultime, spectacolul de sub aripa lui Catalin Arbore si muzica lui Donizetti merita frecventat cu brio. Nu produce decat satisfactie si bucurie, daca ne mai dorim si asa ceva in afara de nemultumiri si varia carteli. Aceleasi bucurii oferite si de pianista Luminita (Berariu) mult mai tanara decat Lucia (Di Lammermoor), care ar putea iesi din umbra protectoare a operei si a prezentelor brite de toamna, incercand si alte programe pe masura daruirii si inzestrarii sale muzicale. Nu stim cum se nasc celebritatile, iubim doar muzica. Uneori nu e chiar simplu.

Bedros HORASANGIAN