Zoe PETRE 

Or, ce se intampla in ultima vreme la sud de Dunare nu are cum sa ne lase indiferenti. La sfarsitul lui februarie, Raportul Ahtisaari deschidea oficial calea secesiunii provinciei Kosovo si unei independente, deocamdata supravegheate de instantele internationale. Zilele astea, Consiliul de Securitate dezbate problema Kosovo. Albanezii kosovari sunt pe cale de a castiga un razboi pe care l-au delegat NATO si UE, dar pretul regional si international al acestei victorii arata mai rau decat cel al unei infrangeri. Nu se poate sti cum vor reactiona comunitatile sarbesti din Kosovo, fragila stabilitate a Bosniei este primejduita, Albania e oricand susceptibila de noi avanturi expansioniste - pe scurt, avem toate motivele de ingrijorare. Nu se poate prevedea nici ce reactie in lant va provoca in toate regiunile secesioniste ale Europei si vecinatatii sale apropiate un Kosovo independent. Din Transnistria pana in Nagorno-Karabah si Cecenia, modelul kosovar poate stimula cele mai alarmante initiative. China e de pe-acum ingrijorata de efectul acestei preconizate secesiuni asupra Tibetului si Taivanului, Federatia Rusa a redevenit aparatoarea slavilor de pretutindeni si arbitrul echilibrelor din Balcani, iar perseverenta cu care diplomatii si politicienii occidentali favorabili independentei isi repeta mantrele - solutie unica pentru o situatie unica, Kosovo nu are asadar cum crea niciun fel de precedent, armonie multi-etnica, respect reciproc al comunitatilor kosovare - dovedeste mai degraba teama fata de consecintele independentei decat convingerea ca acestea nu vor exista. Ca in tragediile antice, fiecare dintre actorii acestei drame are de ales doar intre rau si mai rau. Cea mai cumplita alegere este cea in fata careia se afla Serbia. Sau renunta la o provincie pe care - dincolo de orice exces national-comunist - nu a incetat sa o considere drept leagan al statalitatii si identitatii proprii, sau se confrunta din nou, fara nici o speranta, cu marii decidenti ai lumii de azi. Intr-o asemenea sfasietoare dilema, vocea fortelor democratice si deschise dialogului nu are cum sa se mai faca auzita. La Belgrad nu se gaseste, din ianuarie incoace, nici o combinatie posibila pentru formarea unui guvern, fiindca nimeni nu vrea sa intre in istorie ca participant la oricare dintre cele doua catastrofale solutii. Nu cred ca Romania ar fi putut macar nuanta, si cu atat mai putin modifica, decizia marilor sai parteneri, in frunte cu SUA, de a sustine independenta Kosovo. Dar, daca si-ar fi luat ragazul unei reflectii asupra problemelor regionale, ar fi putut elabora o strategie proprie, prin care sa-si apere cat mai bine interesul national in acest nou context. In 1998-1999, si definirea interesului national al Romaniei, si mijloacele de sustinere a acestui interes au dus la deciziile esentiale pentru integrarea tarii noastre in NATO si UE. Temerea mea este aceea ca azi, cand acest deziderat major al unei indelungate istorii s-a implinit, temerea mea este aceea ca nici macar nu exista o definitie clara a acestui interes.