Gabriel ANDREESCU 

Traian Basescu, arhitect al victoriei asupra PSD, si-a inceput mandatul prezidential cu o ascendenta majora asupra oricarui alt actor politic. Cateva dintre actiunile sale energice, capabile sa-i amplifice capitalul politic, cum ar fi cerinta adresata serviciilor de informatii de a-si declasifica arhivele si a le trimite la CNSAS, ori condamnarea comunismului, intrau perfect intre competentele prezidentiale. Impins de psihologia sa confrontationala, ori pur si simplu de viziunea sa asupra vietii politice, Traian Basescu a incercat sa ramana actorul ei cel mai important "in toate". Interventiile sale au insemnat uzurparea unor puteri de natura legislativa, executiva si chiar judecatoreasca si au mers atat de departe - printre altele, nesocotirea autoritatii de lucru judecat -, incat au creat o presiune insuportabila asupra celorlalte autoritati in stat. Or, Romania lui Basescu nu mai e Romania lui Iliescu - caci sa nu uitam, ultimul a fost campionul in materie. Iata de ce reactia de infruntare a presedintelui de catre Parlament si Guvern a fost si legitima, si posibila. Pasionatii sustinatori ai lui Traian Basescu par sa uite ca nu poti ajuta democratia subminandu-i institutiile. Ei au vazut in reactia Parlamentului o pura conspiratie. Cand de fapt am asistat la un clasic exercitiu check and balance. Era mult mai bine daca am fi privit la aceasta infruntare fara sa dramatizam, aplaudand mai curand faptul ca institutiile se cenzureaza, in loc sa se alie(ne)ze. Erau incalcarile constitutionale ale presedintelui atat de grave incat sa motiveze suspendarea? Curtea Constitutionala a dat o solutie, dupa gustul meu, bine calibrata: exista incalcari ale legii fundamentale, nu atat cat sa impuna demiterea presedintelui. Dupa votul consultativ al Curtii, batalia intre institutii a continuat conform procedurilor sale fixe. Iata insa ca de aceasta data, presiunea asupra regulilor de joc nu a mai venit de la seful statului, ci tocmai de la cei care invocau respectul lor. Au urmat, la rand, schimbarea legii referendumului in chiar timpul procesului, transformarea normei intr-un instrument al simpatizantilor demiterii, lansarea unei campanii ale carei vicii nu aduc atingere doar drepturilor celui amenintat cu demiterea. Ci, prin consecinte, si a drepturilor cetatenilor chemati sa se exprime in cunostinta de cauza. Mi se pare limpede ca daca Parlamentul invinge institutia prezidentiala distorsionand optiunea populara prin astfel de modalitati, se creeaza o asimetrie fatala. Nu doar intre institutii. Demiterea presedintelui devine in aceste conditii si o victorie asupra votului oamenilor. Caci referendumul presupune, mai mult decat oricare alta situatie, consideratie pentru autonomia si responsabilitatea cetateanului. Acestea sunt motivele pentru care voi merge la referendum si voi spune "nu" demiterii.