Iulia POPOVICI 

Daca e sa credem recentelor "adevaruri" emanate din dosarele ajunse la CNSAS, informatorii patriei au fost doar intelectuali rafinati si profesionisti de marca. Sau asa vor sa ne faca sa credem cei pentru care devalorizarea, trecerea in derizoriu a istoriei ascunse in dosarele Secu e conditia existentei publice. Cei care vor sa ne convinga ca adevarul zace in dosare. Sa fim intelesi: ceea ce societatea civila le-a reprosat in primul rand Monei Musca, lui Carol Sebastian sau Sorin Antohi nu a fost gestul in sine de a semna pactul cu sistemul, ci lunga tacere pe care au pastrat-o. Cata vreme astfel de oameni nu neaga ceea ce dosarele spun ca au facut, problema e una de moralitate personala. Insa cand Geremek, fostul disident polonez, acum deputat european, a refuzat sa se conformeze unei legi a lustratiei care presupunea ostracizarea (aproape in sensul antic al termenului) persoanelor publice, de la politicieni la preoti, pe baza informatiilor din dosarele politiei politice, o facea tocmai in numele acestei insolubile intrebari: pot servi dosarele drept certificate de buna purtare? Nu cumva societatile postcomuniste - cu Romania in frunte - perpetueaza unul dintre aceleasi mituri care ne-au facut viata amara sub dictatura? La fel cum credeam, inainte de 1989, ca Securitatea stie tot, aude tot si poate tot, acum suntem convinsi ca tot ce n-am stiut despre noi si cei de langa noi putem afla, fara greseala, din dosarele politiei politice. Intr-o tara in care toata lumea mintea in documente oficiale, de la raportarile de plan la productia de grau la hectar, de la cifra alfabetizatilor la mortalitatea materna, cum au ajuns, totusi, securistii depozitarii singurelor adevaruri? N-aveau oare si ei nevoie de dusmani de clasa ca sa-si justifice existenta, n-aveau si ei planuri de indeplinit (ca aveau, o dovedesc sumedenia de documente interne descoperite acum de cercetatori si publicate)? De ce, adica - pentru ca, iata, exista si un caz concret -, ar trebui sa credem un raport al unui securist despre care nu stim decat ca nu scria bine romaneste si nu pe unul din oamenii care ne-au facut viata mai suportabila sub comunism, pe Neculai Constantin Munteanu? Nu exista angajament semnat si nici dovezi ca el ar fi existat vreodata, tot ce se afla in dosarul lui N.C. Munteanu sunt fise de urmarire si "marturia" securistului Televiziunii, tovarasul Costel Tanase, cum ca l-ar fi racolat. Si mult prea multi oameni cred (sau se fac, in propriul interes, c-ar crede) ca securistul Costel spune adevarul. Lui N.C. Munteanu nu-i ramane decat sa (se) explice, cu scheletul sau din dulap si umbrele altor "patiti" bantuindu-l. Umbra lui Mihai Radulescu (pe care nu l-a cunoscut niciodata), a lui Ion Negoitescu (despre care in mod sigur stia) si a lui Crin Teodorescu (de care era apropiat). Umbra propriei lui "cocoase", homosexualitatea, si spectrul umilitoarelor procese de moravuri care se tinusera lant in anii '50 si '60, l-au facut pe Munteanu sa accepte conversatiile cu securistul Costel, insa marturia fricii ar trebui sa nu cantareasca mai putin decat nemernicia unui sistem "de tampiti". Da, verdictul ar trebui sa fie acelasi pentru toti, dar fiecare proces se judeca in parte, pentru ca nu din Securitate trebuie sa facem depozitarul moralitatii noastre. In anii '70, Crin Teodorescu s-a sinucis (probabil...). Neculai Constantin Munteanu a emigrat. Securistul Costel a ramas cu dosarele, iar CNSAS, cu indulgentele Securitatii.