Eugen SIMION - JURNAL PUBLIC 

Ca scriitor (romancier si eseist) si, mai ales, ca jurnalist. Un caz pe care va trebui studiat cu atentie intr-o zi, atunci cand spiritul critic romanesc va fi mai calm si mai atent la nuante. In anii '80 Octavian Paler a intrat in conflict cu autoritatile comuniste si a devenit un opozant al regimului in interiorul sistemului. Imi amintesc si azi de discursurile lui vehemente din sedintele Consiliului Uniunii Scriitorilor, un spatiu al rezistentei intelectuale romanesti. Ideea rezistentei prin cultura pare inesentiala si chiar ridicola unor publicisti actuali. Ei considera ca rezistenta de acest fel n-a pus niciodata in dificultate regimul totalitar si, in consecinta, nu reprezinta decat o forma, mai subtila, de conformism. Poate ca este asa, dar "rezistenta", asa cum o gandesc eu si cum o gandeau si o practicau, in fapt, cei mai importanti scriitori postbelici, a facut posibila supravietuirea literaturii autentice si, in grade si forme diferite, a cultivat alte valori decat acelea impuse de ideologia oficiala. Mi-a revenit in minte aceasta discutie fara sfarsit, gandindu-ma la destinul lui Octavian Paler, un om care m-a onorat cu prietenia lui si un scriitor pe care l-am pretuit mult si despre care am scris in repetate randuri. Ultima oara in articolul pe care i l-am dedicat in Dictionarul general al Literaturii Romane. Am avut timp, cu aceasta ocazie, sa reconstitui biografia lui intelectuala, inainte si dupa decembrie '89. Revolutia l-a gasit, cum spune chiar el, "interzis ca scriitor, somer ca salariat si suspect ca individ in societate". Aceasta conditie i-a radicalizat spiritul. A inceput sa faca, sistematic, o publicistica ardenta cu note, din cand in cand, profetice in traditia lui Eminescu. Dorinta lui a fost aceea de a tine o cronica morala, inpartiala, a vietii politice romanesti. A reusit in cea mai mare parte. "Bizantinii" lui sunt politicienii corupti de toate culorile, imbogatiti din perioada tranzitiei, oamenii vechiului regim care au sarit, rapid, in alt tren si au devenit procurorii morali ai natiei. La inceputul anilor '90 a criticat aspru pe "apolitici", crezand ca un intelectual care nu ia parte la luptele din interiorul Cetatii este un intelectual care nesocoteste valorile umanismului european si tradeaza, in cele din urma, datoria lui fata de natiune. La acest punct, ne-am despartit intr-o oarecare masura pentru ca am crezut totdeauna ca literatura este cea mai buna si cea mai eficienta politica a scriitorului. Cu patru ani in urma (cu ocazia unei aniversari), Octavian Paler mi-a dedicat un scurt articol in care recunoaste, cu o loialitate care m-a coplesit, ca nu el, ci eu am avut dreptate: "Eram isterizat de iluzii si, fara sa inteleg nimic din jocurile care se combinau in culise, m-am numarat printre cei care alimentau vacarmul acelei perioade. Cine-si inchipuia ca libertatea putea arata si urat? Sau ca vechea solidaritate a intelectualilor, odata crapata, va ramane ca un vas spart? (...). De altfel, daca a gresit cineva dintre noi doi, eu am fost acela. Am combatut sase ani <<apolitismul>> pentru a esua in concluzia ca, pentru mine, politica este o pista falsa". Am primit, repet, cu emotie, aceasta confesiune si am verificat, inca o data, loialitatea, sinceritatea, frumusetea caracterului sau rectiliniu intr-o lume foarte schimbatoare. Azi ma intreb daca nu cumva eu sunt acela care a gresit, nu Octavian Paler. Nu mai stiu ce e bine si ce e rau cand e vorba de literatura si de relatiile ei cu politica. Poate ca, totusi, el a avut dreptate sa urce pe baricade si sa denunte raul social si fantasmagoriile minciunii, chiar daca, la urma, constata cu o imensa dezamagire ca in acest timp marile combinatiuni se fac si se desfac in culisele puterii...