Eugen SIMION 

Este membru al Academiei Romane si, de multi ani (dupa 1990), conduce Institutul "Xenopol" din Iasi care, alaturi de Institutul "Iorga" din Bucuresti si Institutul "Gheorghe Barit" din Cluj, reprezinta cercetarea de excelenta, in sfera istoriei, in Academia Romana si, in genere, in tara noastra. Ii urmaresc, inca dinainte de 1990, ceea ce scrie si mi-a placut si imi place si azi discursul lui istoric obiectiv care nu acopera de tot vibratia din interior. E vorba de o anumita neliniste a spiritului care sugereaza o asumare subiectiva a faptului istoric sau, cum zice un filosof din anii '30, o "intelegere", nu numai o "cunoastere" a lui. "Intelegere" vrea sa spuna, in acest caz, trairea, patimirea lumii din afara. Nu stiu cat si cum putem desparti pe "a cunoaste" de "a intelege" (a trai), pentru ca, in imaginatia mea critica, cunoasterea operei literare nu-i posibila fara o asumare subiectiva a ei. Mai mult decat atat, obiectivitatea, nu-i decat o forma superioara a subiectivitatii, avea dreptate G. Calinescu. Revin: observ in scrierile istorice ale lui Alexandru Zub o participare si elocventa care vine, poate, de la modelul sau spiritual, Parvan, acela caruia poetul Nichita Stanescu i-a dedicat una dintre "elegiile" sale. Alt model intelectual pentru Alexandru Zub este Kogalniceanu, spirit intemeietor si acesta, mai putin auster in viata de toate zilele decat singuraticul si mesianicul Parvan. O minte luminata, deschisa, un om al faptei, nu numai un om de idei intr-o lume ce isi cauta o identitate si un drum spre modernitate in padurea de confuzii a istoriei, cum este lumea romaneasca la mijlocul secolului al XIX-lea. Alexandru Zub a scris despre el studii fundamentale si i-a facut un portret atat de reusit, incat ministrul lui Cuza circula azi prin istoriografia romaneasca asa cum l-a gandit si l-a desenat contemporanul nostru. Imi place, repet, acest istoric cu chip elegiac, trecut prin multe (inclusiv prin inchisorile comuniste), serios si cultivat, respectuos fata de valorile spiritualitatii nationale. Respectul nu inseamna in cultura lipsa spiritului critic. Desi nu ne potrivim totdeauna in idei, am de multi ani cu Alexandru Zub o comunicare civilizata, lipsita de accidente. L-am ascultat cu catva timp in urma vorbind despre "ego-istorie" si, apoi, despre viziunea filosofica si istorica a lui Mircea Eliade. Era convingator, era elocvent, observatiile lui aratau finetea spiritului si inca ceva, ceva esential pentru mine: vointa istoricului de a ajunge la adevar si de a fi un om pentru care adevarul exista. "Ego-istorie"? O formula buna, venita pe filiera franceza, o formula pe care o putem introduce si in limbajul criticii literare. Ce-i, in fond, eseistica nihilista si metafizica a lui Eugen Ionescu din "Nu" daca nu o forma obstinata, spectaculoasa, aici necrutatoare, colo strivita de spaima, o forma, zic, de "ego-critica"? Alexandru Zub este, in fond, nu un simplu narator al istoriei, este, cred, mai mult decat atat: un creator in sfera unei discipline austere, dependenta de document. Unul dintre cei mai buni pe care ii avem azi.