Gabriel ANDREESCU 

Stabilitatea frontierelor si suveranitatea sunt piloni ai ordinii mondiale. Ele au un rol esential pentru mentinerea pacii. Ar fi greu sa construiesti o lume fara varsare de sange daca granitele ar fi tot timpul puse in discutie. Stabilitatea frontierelor si controlul teritoriului nu joaca doar in favoarea nationalismelor ori a dictatorilor care refuza sa dea socoteala pentru ce fac ei "acasa". Ci obliga statele sa-si respecte cetatenii indiferent de variatele lor identitati. De cele mai multe ori exista o singura limba oficiala, majoritatea etnica are avantaje culturale, dar si minoritatilor trebuie sa li se ofere motivatia sa simta statul ca fiind "al lor". Caci altfel, de ce nu si-ar cauta, sau crea, un alt stat? Iata de ce secesiunea nu a fost incurajata niciodata de comunitatea internationala. In situatii exceptionale - Bangladesh, Slovenia ori Croatia - a fost acceptata drept cel mai mic rau. In cazul popoarelor din fosta Federatie Iugoslava, aranjamentul constitutional aparte a favorizat recunoasterea noilor state. Nu exista nici un element constitutional asemanator in cazul privinciei Kosovo. Atunci, cum au ajuns SUA si UE sa promoveze independenta Kosovo? De ce oare o personalitate de mare echilibru precum Martii Ahtisaari a gasit ca independenta provinciei este singura solutie posibila? Celor care invoca inviolabilitatea frontierelor si a suveranitatii trebuie sa li se aminteasca ca cele doua principii aflate la baza Cartei ONU raman totusi elemente ale unui sistem de reguli mai cuprinzator. Tot pilon al dreptului international este respectarea drepturilor si libertatilor omului. Regimul Milosevic a sfidat la acest punct Carta ONU. Represiunea sistematica a albanezilor din Kosovo a culminat cu crime impotriva umanitatii, inclusiv epurare etnica. Fara interventia comunitatii internationale, crimele s-ar fi multiplicat, iar Iugoslavia ar fi ramas si astazi un teatru de lupta sangeros, destabilizator pentru intreaga regiune. Procedand astfel, populatia majoritara si-a pierdut, in plan etic, dreptul de a vorbi in numele entitatii politice care includea teritoriul Kosovo. Iar in plan practic, a creat o situatie ireversibila, cvasitotalitatea albanezilor refuzand ideea sa mai traiasca sub stindardul statului care i-a opresat. Cine a avut ocazia sa ia parte la discutii cu liderii albanezi a inteles pe viu ca un compromis de tip autonomie este o speranta desarta. Felul cum voteaza si astazi sarbii cu fostii incitatori la razboi etnic nu lasa nici el loc vreunei iluzii. Acesta este contextul in care SUA si UE au mers pe solutia Ahtisaari. Ea are si legitimitate morala, intra si in logica dreptului. Socul ruperii teritoriale va fi absorbit in timp prin integrarea in UE, punandu-se capat acestei, astazi, adevarate enclave pe teritoriu european. Faptul ca Romania, Slovacia, Spania, Slovenia si Grecia luasera distanta la Bremen, la sfarsitul lunii martie, fata de proiectul Ahtisaari a exprimat, dupa opinia mea, un populism national de rau augur pentru politica externa a UE. Toate aceste tari au avut in minte teme interne fara nici o analogie cu cazul Kosovo. Cum, la fel, situatia provinciei nu permite nici un fel de comparatie cu Transnistria, Abhazia ori Ossetia.