Eugen Simion 

As adauga, totusi, o nuanta la aceasta idee, si anume: melancolia este o tristete asumata, constientizata, lucrata de spirit, pe scurt: melancolia este o tristete meditata care se transforma, dintr-o stare de spirit, intr-o stare de suflet sau poate invers. Nu mi se pare a fi, cum se spune de regula, o boala a sufletelor romantioase, ci o boala specifica filosofilor si sfintilor (in varianta lor profana: calugarii!). Am observat, citind atatea scrieri confesive, ca marile spirite devin aproape invariabil melancolice sau, mai bine zis, trec prin crize de melancolie. Chiar Goethe, simbolul creatorului vital, are momentele lui de atonie si, atunci, evita oamenii pentru a putea sta de vorba (zice el in Convorbirile cu Eckermann) cu lujerii de vita de vie. Ca si contemplatia, melancolia nu-i o stare de spirit vegetativa, dimpotriva, melancolia este o stare activa, creatoare: ea sileste spiritul sa-si asume dezamagirile, esecurile, caderile si sa le purifice. Naturile melancolice sunt, in principu, rodnice pentru ca au infrant in ele orgoliul preeminentei si instincul de a domina. Am fost zilele trecute la Paris si, intrand intr-o librarie, am descoperit doua carti care m-au intrigat. Una se cheama "Literatura in pericol" si este semnata de Tzvetan Todorov, autorul unui studiu celebru despre literatura fantastica, alta are un titlu si mai provocator: "Cum poti vorbi despre cartile pe care nu le-ai citit?", semnata de un profesor universitar, Pierre Bayard. Le cumpar, bineinteles, si inainte de a le citi cu creionul in mana, le rasfoiesc intr-o Cafenea din Place de la Sorbonne, acolo unde am petrecut, la inceputul anilor '70, tineretile mele pariziene. Cafeneaua ("L'escholier") a devenit intre timp o piterie aglomerata, antipatica, galagioasa. As avea toate motivele s-o ocolesc, dar nu savarsesc acest act de tradare, raman fidel amintirilor mele, de cate ori ajung la Paris fac ce fac si ma duc sa beau o bere Leffe sau o cafea la batranul "L'escholier"... Rasfoiesc, dar, cele doua carti cu titluri incendiare si constat ca Pierre Bayard se amuza copios, dar, de la un punct, incepe sa ia lucrurile in serios, iar Todorov este si mai serios vorbind de primejdiile care pandesc literatura. Sigur este ca literaturii nu-i merge bine in epoca Internetului, literatura, zic unii sceptici, este pe cale sa dispara, cartea a devenit o marfa expirata... Propozitii grave, prea grave, nu am timp sa-mi asum aceasta nenorocire. O las pe mai tarziu, dupa ce voi urmari cu atentie demonstratia facuta de structuralistul Todorov... Ce pot spune deocamdata este ca moartea literaturii este anuntata de mult. S-a spus intai ca literatura va fi ucisa de televiziune, acum se fac previziuni si mai sumbre, intre ele faptul ca literatura scrisa va fi inlocuita de literatura electronica. Cu alte vorbe, poemul va intra pe Internet sau va muri. Cum traim cu aceasta idee de cateva decenii, moartea literaturii nu mai sperie pe nimeni. Inutil sa mai spun ca eu, unul, nu cred in acest deces. Cum nu cred ca "In cautarea timpului pierdut" poate fi citit, in totalitate, pe Internet.