Ion Bogdan LEFTER 

Intram rar sau deloc in blocaje de comunicare din lipsa de cuvinte (mai degraba... invers!). Suntem vorbareti, expansivi, turuim, palavragim de nu ne mai oprim. Si mai avem destule alte sinonime ale rulajului alert al limbajului. Ceea ce ne face draguti, simpatici, atasanti. Dar si - pe de alta parte - rai de gura, certareti, iuti la manie si la injuraturi. Ne cufundam rar in taceri prelungi, iar limba mult dulce si frumoasa pe care-o vorbim ne ajuta si ea sa ne exprimam continuu: nu duce lipsa de cuvinte si expresii plastice, de colocvialisme si imprecatii, iar noi avem grija ca ele sa nu rugineasca in dictionare. Vorbaria autohtona nu intra niciodata in criza de materie prima. Din pacate, exista si un revers al medaliei: usurinta cu care vorbim stimuleaza o anume "usuratate" a exprimarii, amuzanta ori acceptabila in conversatiile private, insa periculoasa, agresiva, uneori foarte grava atunci cand se manifesta in spatiul public. Fie ca se gasesc in situatii cotidiene, in mici comunitati de felul celor de la locurile lor de munca, in autobuze sau tramvaie, la cumparaturi sau la distractii, fie ca evolueaza sub reflectoarele presei, compatriotii nostri debiteaza cu mare lejeritate lucruri care in lumea civilizata nu se spun cu voce tare. Putini isi pun problema responsabilitatii propriilor lor afirmatii. Mentalitatea curenta e ca nu conteaza, a fost doar o vorba! Si ce daca ea raneste? Nu-i nimic, trece! Verba volant... De fapt, nu trece asa de usor. E la mijloc - la noi ca si in intreaga jumatate de Est a Europei - nu numai usurinta/ "usuratatea" vorbirii, ci si un deficit de cultura comunicationala si civica. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, dupa ororile pe care le-a produs rasismul instrumentalizat politic, democratiile occidentale s-au remodelat, eliminand din spatiul public vorbirea discriminatorie. In jumatatea noastra de continent problema nu s-a pus: limbajul comunitar n-a evoluat in functie de dezbaterile ideologice si morale, partidele unice impunandu-si - in schimb - frazeologia propagandistica, supravegheata politieneste in toate spatiile publice, mergand in multe cazuri pana in cercurile de familie si de prieteni. Reflectia asupra "vinovatiei" limbajului dupa experienta istorica a nationalismelor care au condus la razboiul mondial a lipsit din aceste tari in care totul s-a redus la declaratii "antifasciste" de principiu. Una dintre consecintele unui atare deficit de dezbatere publica este chiar neconstientizarea importantei ei. Varfuri ale elitei intelectuale postcomuniste vorbesc nonsalant despre rigorile comunicarii din spatiul occidental ca despre ceva rau: ar fi vorba despre un formalism exagerat, ba chiar despre o "teroare ideologica" si despre o noua... "limba de lemn"!?! Pe reprezentantul categoriei nu-l preocupa calitatea mesajelor publice, acuratetea lor, diminuarea agresivitatii si a caracterului lor ofensator, drept care nu face nici macar efortul de a-si plivi frazele proprii. Pledoarii pentru "bune maniere" in exprimarea generala? Nu-l intereseaza. Probabil fiindca n-ar mai putea apoi el insusi, fin intelectual, sa recurga la atacurile grobiene care-l caracterizeaza si in care presara cu voluptate vorbe "tari": "ticalosie", "marsavie" si altele asemenea, aplicate mereu altora, fara intuitia faptului ca ele risca sa dezvaluie si ceva din caracterul emitatorului...