Iulia POPOVICI 

Si avea dreptate. Semnatarii petitiei pentru modificarea legislatiei de finantare culturala (caci la initiativa lor avea loc intalnirea de la Desant) sunt cateva (cele mai) importante organisme publice din domeniu si multe organizatii non-guvernamentale cu un rulaj contabil de, in medie, sub 100.000 de euro anual. Nu din cauza ca doar ei ar fi nemultumiti, ci fiindca, exceptand uniunile de creatie si una-doua asociatii/fundatii din film (Romanian Film Promotion, care face TIFF-ul), in Romania nu exista decat ONG-uri culturale mici si mijlocii. Sistemul e special construit pentru ca aceasta situatie sa nu se schimbe prea curand, iar pozitia dominanta a culturii de stat sa nu aiba de suferit. De la Fondul Cultural National, Institutul Cultural Roman, Ministerul Culturii si autoritatile locale, cele mai consistente sume (care le permit sa se dezvolte) le primesc... institutii de stat (teatre de stat, muzee etc.). Si nu neaparat pentru ca au proiectele cele mai interesante, inovative ori necesare pentru arta contemporana romaneasca. Atunci, de ce? In primul rand, nu au nevoie de fonduri structurale: au cu ce-si plati si intretinerea sediului, si telefonul, si xerox-ul, si personalul care sa aiba timp sa stranga trei oferte inclusiv pentru pixuri, hartie si cd-uri. Finantarea structurala e ceva de care administratia publica de la noi crede ca nimeni nu are nevoie, motiv pentru care, de pilda, astfel de cheltuieli sunt neeligibile in proiectele sustinute de Primaria Bucurestiului. In al doilea rand, pentru ca institutiile publice sunt, nu-i asa?, ale statului si, pe cale de consecinta, solvabile, in cazul lor nu e necesara scrisoarea de garantie bancara pentru avans; restul, independentii, trebuie, ca sa poata primi un maxim de 30% din valoarea finantarii inainte de derularea proiectului, sa blocheze in banca o suma considerabila din banii pe care nu-i are inca (legea vrea sa se asigure ca nu fugi in Bahamas cu o treime dintr-o finantare de 5000 de euro). Iar in al treilea rand, deoarece, multumita sistemului de tratare a operatorului cultural independent ca potential infractor, banii nu se obtin decat prin decont, la ceva vreme dupa incheierea proiectului, si mai nimeni nu-si permite sa deruleze proiecte de zeci de mii de euro luati din alta parte, cu speranta ca, daca va strange suficiente hartii, va reusi sa-i si puna la loc. Tot din cauza interesantei legislatii, un manager cultural "free lancer" risca sa moara de inanitie daca-si propune sa traiasca din administrarea mai multor proiecte si programe. Asa ca se angajeaza in alta parte sau se bine-conecteaza international, si proiecte independente face printre picaturi, ca "hobby". Din pasiune o fac numai fraierii cu alte meserii. Imi dau seama ca, in plina criza politico-relationala, grija culturii contemporane n-o mai are nimeni. Dar sa ne uitam pe initiativele legislative ale membrilor Comisiilor de Cultura din Parlament: chiar e o prioritate nationala schimbarea denumirii judetului Arges in Arges-Muscel? Iar daca presedintele unei astfel de comisii poate initia o modificare a Codului Fiscal pentru anularea accizarii tuicii, de ce le ia atat de mult domnilor Micula, Paunescu et co. sa miste ceva pentru cultura Romaniei, nu numai pentru cea a pomilor fructiferi? Chiar spera cineva ca banii europeni pentru cultura (pe care, in actualul context, nu prea are cine-i cheltui) vor putea fi reorientati catre alte activitati, mai lucrative?