Ion Bogdan LEFTER 

Metafora pleaca - vasazica - de la cazul real despre care s-a vorbit mult in ultimele luni: de la Stradivarius-ul aflat pana de curand in posesia familiei Ion Voicu, mai exact a Madeleinei, vaduva marelui violonist, si a lui Madalin, fiul sau, care au pastrat-o sub umbrela Fundatiei Internationale "Ion Voicu". Povestea, pe care a reconstituit-o intr-o ancheta jurnalistica Dan Mircea Cipariu (in ZIUA), se stie: cumparat in 1956 de statul roman comunist special pentru tanarul - pe atunci - Ion Voicu, Stradivarius-ul i-a fost dat in folosinta printr-un contract de comodat valabil pana la sfarsitul vietii sale. Confiscat in 1984 sau 1985, il preia din nou, la cerere, in 1990, dupa caderea regimului. Ion Voicu se stinge din viata in februarie 1997. Ministerul Culturii organizeaza in septembrie 1999 un concurs deschis tinerilor interpreti pentru preluarea viorii. Se prezinta un singur candidat: Gabriel Croitoru. In fata unei comisii formate din celebrul Yehudi Menuhin, Ion Caramitru, ministrul de atunci, si Madalin Voicu, tanarul interpret isi confirma talentul deja recunoscut international. E declarat castigator. Dupa care familia si fundatia nu mai predau efectiv instrumentul. Ministerul actioneaza abia acum, in ianuarie-februarie 2007, si cere returnarea. Madalin Voicu refuza, contra-ataca in presa, argumenteaza. Pana la urma, n-are incotro, cedeaza: pe 9 martie Stradivarius-ul e predat reprezentantilor statului roman. Pretul estimat al viorii: trei milioane de euro. Situatie clarificata, caz clasat. Daca privim - insa - catre valoarea simbolica a acestei intamplari cu un instrument pretios cat o comoara din povesti, vom descoperi ca in anecdotica ei se reflecta o serie intreaga de teme importante ale istoriei postcomunismului romanesc: "mostenirea" vechiului regim, ambiguitatile sau fraudele in materie de proprietate, dificultatea revenirii la normalitatea legalismului democratic. Dupa 1989, privilegiatii de dinainte au profitat, incercand sa 'privatizeze" in beneficiu propriu ceea ce pana atunci aveau doar in folosinta. In perioada in care a refuzat sa returneze Stradivarius-ul, familia lui Ion Voicu s-a pretins mostenitoare, argumentand ca maestrul ar fi adus statului beneficii suficiente pentru a considera vioara... rascumparata! Detalii semnificative: confiscarea din 1984-1985 s-ar fi datorat supararii cuplului Ceausescu fata de amicitia dintre fiul lor cel mare, Nicu, prezumtiv "print mostenitor", si Madalin; care Madalin n-a fost deranjat deloc de Ministerul Culturii in perioada 2000-2004, poate ca nu fara legatura cu faptul ca devenise el insusi deputat al partidului de guvernamant, PSD. De altfel, in prezenta presedintelui si premierului de atunci, a fost dezvelit in 2003 un bust Ion Voicu in Parcul Ioanid, devenit, prin decizia Primariei Sectorului 2, singura din Bucuresti controlata de PSD, Parcul "Ion Voicu". Presa, in special cea culturala, a protestat - vai!, inutil... - fata de modificarea titulaturii istorice. Cazurile cele mai numeroase de insusire frauduloasa a bunurilor ramase din comunism in folosinta privata au fost cele imobiliare: de-a lungul anilor '90, multi fosti "tovarasi" s-au improprietarit cu casele de protocol care le fusesera repartizate candva. S-a incercat si cu un Stradivarius, dar n-a mai mers. Poate ca acum, dupa "happy end"-ul restituirii, talcul simbolic al povestii ar suna cam asa: gata!, ce s-a putut fura in Romania postcomunista s-a furat, a sosit vremea legalismului...