Octavian HOANDRA 

Ori de cate ori am ocazia sa plec din tara, la fel ca multi altii care calatoresc, in diferite scopuri dincolo de granitele din ce in ce mai usor de trecut, constat ca diferentele intre romani si ceilalti "frati" europeni, incepand cu maghiarii si terminand cu austriecii sunt, parca, din ce in ce mai greu de surmontat. Ar fi prea simplu sa dam crezare mitului (al Naibei de Romanesc) conform caruia vesticii s-ar comporta la fel ca si noi, daca n-ar fi infricosati de amenzile usturatoare pe care ar trebui sa le plateasca la orice incalcare a legii. Occidentalii, insa, nu par foarte speriati de amenzi si au o anume civilitate care pare sa izvorasca, mai degraba din istoria, obiceiurile, felul de a fi si a exista ca persoane care trebuie sa imparta locul si locuirea cu semeni ce au aceleasi bucurii, nevoi si drepturi, care se cer respectate intr-o democratie pe care nimeni nu a pus-o la indoiala, asa cum din 1990 se intampla tot mai des in Romania. Ma strecuram printre oameni simpli, politicosi si zambitori, fericitii modesti ai Austriei, cautand acel element care nu a putut renaste in fiinta cenusie a schimonoselii comuniste de dupa revolutia din tara mea, cand, deodata, mi-a aparut in fata ochilor imaginea unei intelectuale adevarate (lucru rarissim in Romania timpului nostru), nascuta in penitenciarul Vacaresti, in anul 1953, unde mama ei, ruda cu Gavrila Ogoranu isi ispasea pedeapsa. Mihaela Jecan, caci despre ea este vorba, prezenta zilele trecute la Cluj, la seminarul "Univers concentrationar si destine familiale in comunism" organizat de Institutul pentru Istorie Orala din Cluj, cu sprijinul CNSAS, profesoara de matematica, a povestit drama parintilor si implicit a ei, cu o modestie si un bun-simt care a miscat intreaga asistenta. Nu a condamnat pe nimeni, nu a dorit pedepsirea nimanui: "...tot ce am dorit a fost sa devin profesoara de matematica. Atat am vrut sa fiu, atata sunt. Am tinut sa-mi spun povestea pentru ca cred ca e bine sa se stie niste lucruri, pentru ca asa ceva sa nu mai poata fi posibil" a spus ea, cu simplitatea si totodata maretia unui adevarat act de patriotism. Imaginea ei mi-a relevat care este acel element cheie pe care poporul nostru inca il mai cauta dupa mai bine de patruzeci de ani de mizerie perpetuata. Este vorba de bunul simt ca stare a devenirii poporului acestuia nefericit. Lipsa lui a facut posibila transformarea unui popor intr-o "natie" care permite orice. De la politicieni ingalati, mitocani si hoti de cea mai joasa speta, la bisnitari de destine, si la "animale bolnave" care locuiesc si vietuiesc printre oameni timorati de obraznicia si agresivitatea acestora. Natia asta permite foamea, scuipatul in fata, minciuna si grosolania ridicate la rang de virtute. Permite intelectualului sa fie venal, ipocrit si insetat de sange, hotului sa pozeze in om cinstit, prostului sa se dea drept exemplu. Asta e natia care din lipsa bunului simt, pierdut candva, sub povara politicii "tovarasilor" din care o buna parte ne mai conduc si acum cu seninatate, abia mai respira, contorsionata si vlaguita, natie de la care unii mai asteapta in zadar sa-si descopere pe undeva, prin memoria ei sugrumata, reflexe europene. Natie care pe zi ce trece permite din ce in ce mai multa greutate in spinarea ei, si asa destul de incovoiata dupa scuipatul tuturor acelora care au ajuns suficient de sus in ierarhia conducatorilor, fara a avea macar dreptul moral de a canta imnul national...