Gabriel ANDREESCU 

Totusi, sfera legii s-e extins dincolo de cunoscuta institutie, persoanele cu competente decizionale, juridice ori politice cu privire la activitatea Securitatii, ori cu privire la activitatea altor structuri de represiune, fiind asimilate cu colaboratorii care au facut politie politica. Amendamentele adoptate la inceputul anului 2006 au conturat mai bine responsabilitatea pentru regimul "criminal si ilegitim". Noua definitie a politiei politice a extins notiunea la toate acele activitati ale securitatii statului ori altor structuri si institutii cu caracter represiv care au vizat instaurarea si mentinerea puterii totalitare comuniste. Largirea perspectivei a fost subliniata si prin noul titlu: "Lege privind accesul la propriul dosar si deconspirarea politiei politice comuniste". Amendamentele corespund investigatiilor istorice de dupa anul 1990, care arata ca, in ultimele doua decenii, Partidul Comunist se straduise si reusise sa controleze Securitatea. Relevanta pentru demonstratia de aici este si extinderea procedurii, in anii '80, ca membrii PCR sa primeasca sarcini specifice informatorilor. Acestia, clasificati drept colaboratori, se recrutau numai cu aprobarea primului - secretar de partid de judet, de municipiu, sau a secretarilor de partid cu functii echivalente din cadrul ministerelor si institutiilor de rang superior. Ce faceau colaboratorii? Evident, in marea majoritate a cazurilor, politie politica. De ar fi fost doar aceasta competenta, nu si altele, un prim - secretar de judet purta cel putin responsabilitatea pentru transformarea membrilor de partid in delatori. S-a tot spus: este un non-sens sa acuzi un informator ori un colaborator de a fi facut politie politica, iar cei care i-au cerut-o sa rateze categoria. Din acest motiv, Ion Iliescu, ca fost prim- secretar de judet, intra indubitabil in clasa celor care au facut politie politica, chiar daca ne facem ca uitam alte activitati din cariera sa de aparatcic. Cum o probam? Prin fisa postului. A cere alte dovezi in astfel de situatii evidente nu e un act de scrupulozitate, ci unul care sfideaza sensul crearii CNSAS. Exonerarea fostului lider comunist, in sensul Legii nr. 187/1999, nu e singura decizie absurda care iese de sub girul Colegiului CNSAS. Prin caracterul ei socant, are insa "meritul" de a readuce in discutie insasi bazele acestei institutii. Fiind creat de la zero, acordand puteri nu doar colectivului, ci fiecarui membru al Colegiului in parte, CNSAS ar fi putut deveni o formidabila masinarie functionala. Daca folosea mecanismul justitiei, putea castiga puncte si impotriva celor ce il sabotau. Pentru a dobandi o minima decenta, CNSAS are nevoie de o metodologie care sa permita decizii pe baza apartenentei celor vizati la anumite categorii. In cazul unor diviziuni din fostul aparat PCR, represiunea politica era chiar esenta. In aceasta chestiune, Raportul Tismaneanu poate fi util. Si apoi, este problema fostilor securisti. Daca numarul ofiterilor operativi cu competente in crearea si controlul retelei operative, evident implicati in actiuni de politie politica, a fost in medie de 8000 de persoane, de cati ani e nevoie pentru a-i deconspira? In ritmul actual, de circa 50 de ofiteri pe an, de 160 de ani. Iata de ce, fara o metodologie care sa infrunte ridicolul unor astfel de cifre, CNSAS este o parodie.