Ioan GROSAN 

Prinsi in tot soiul de capcane pasagere (ba un referendum, ba un altul, ba un atac murdar de presa, ba vanghelizarea PSD Bucuresti), uitam cu lunile, daca nu cu anii, de conationalii nostri din afara granitelor, dar aflati in proximitatea lor. Tin minte si acum ce senzatie stranie am avut cu cativa ani in urma cand insotind un ansamblu folcloric maramuresean (cu fratii Petreus in frunte!), dupa un ocol de zeci de kilometri, am ajuns in comunitatea Apsei, aflata la o zvarlitura de bat de Sighet, peste Tisa, in Ucraina: erau ai nostri (oameni frumosi - mai ales fetele si femeile... - imbracati splendid, vorbind o romana fara cusur, cu fermecatoare accente arhaice, tinand, in ciuda tuturor obstructiilor oficiale, cu dintii de traditii etc. etc.), dar totusi nu erau ai nostri... Aceeasi senzatie, pe care n-o pot defini, am am trait-o si deunazi pe teritoriul comunei Varset din Serbia, in satul Costei, locuit in proportie de 90% de romani. Case mari, "chesaro-craiesti", in curtile carora se puteau zari tractoare si tot felul de utilaje agricole la care taranii nostri inca viseaza, o Casa de cultura romaneasca de la 1910 (!), o mini-catedrala ortodoxa si mai ales o ambitie de a-si pastra identitatea nationala (in toate aspectele ei) care nu poate sa nu te emotioneze. Din cate stiu eu, exista la Externe un Departament pentru romanii de pretutindeni si nu ma indoiesc ca activitatea benefica a acestuia e la foc continuu. Dar poate ca sprijinul pe care trebuie sa-l oferim fratiilor nostri transfrontalieri nu trebuie lasat numai in seama acestui departament, ci in el trebuie sa se implice si M.C.C. si filiala autohtona a UNESCO (Casa de cultura din Costei, de pilda, care necesita urgent o renovare, e, fara exagerare, un adevarat monument de arta) si alte organisme, guvernamentale sau nu. Fiindca altfel riscam ca actele de generozitate sa fie puse numai in seama lui Gigi Becali si sa ne trezim cu un Parlament in care viitoarele legi sa fie concepute la peluzele stadionului din Ghencea.