Zoe PETRE 

Protestez din nou fata de atacul la care este supusa, prin intermediul lui G. Liiceanu, intreaga intelectualitate care a avut ghinionul de a trai in "epoca de aur" si bucuria de a-i supravietui. Protestez insa si impotriva degradarii care e astfel impusa ziarului, candva o tribuna libera si " datorita mai ales maestrului Ion Barbu" adesea vesela a schimbului de opinii, si care e tot mai frecvent invadata de un ton inchizitorial-incrancenat. Cand, in acelasi numar in care este "demascat" dl Liiceanu, aflu in ce fel Ceausescu nu era, cum am simtit-o direct, nationalist, ci internationalist deghizat, ingrijorarea mea fata de deriva anti-intelectualista la care asist sporeste exponential. Pentru a nu lasa loc de speculatii, adaug ca nu Editura "Humanitas" mi-a tiparit cartile. Nu stiu ca dl Liiceanu (sau oricare dintre tintele articolelor la care ma refer cu atata neplacere) sa ma fi aparat vreodata de calomniile care nu au lipsit de cand opinia publica a aflat ca exist. Nu ma numar nici printre apologetii dlui Basescu, chiar dimpotriva. Nu ma amagesc cu iluzia ca, spunand asta, imaginatia fertila si frustrata a celor ce au vocatia demascarii nu-mi va gasi vreo oblica si impura complicitate cu cineva, cumva. Ma incumet totusi sa spun ca orice dezbatere trebuie sa respecte cateva reguli elementare de logica si de civilitate, si sa-mi exprim regretul atunci cand ziarul "Ziua" deroga de la aceste reguli. Alcatuirea din fragmente rau interpretate de realitate a unor sumbre rechizitorii e cu mult prea departe de spiritul originar al ziarului si mult prea aproape de cel al delatiunii. Falsul intelectual care asimileaza explicarea unui text cu plagierea lui vadeste o semidocta rea-credinta care ma intristeaza. Perseverenta cu care oricine a avut parte de o clipa de indulgenta sau de nebagare de seama a "organelor" e mintenas denuntat ca exponent al acestora vadeste nu numai ignoranta, pana la urma scuzabila la cei tineri, cu privire la modul in care sistemul functiona - in realitate, nu in imaginarul manicheist al unora dintre ei; vadeste insa si un exercitiu mult prea bine asimilat al practicilor inchizitoriale comuniste, pentru care nimic nu era intamplator si totul era suspect. Ca dovada sta faptul ca, atunci cand denunta "poporului" societatea civila, dl. Iliescu foloseste aceleasi teme si acelasi vocabular. Nu cred ca avem dreptul sa scormonim dosare de cadre ca sa inventam culpe ale fiilor sau nepotilor pe temeiul biografiei inaintasilor: asta era o practica generala a regimului comunist, si nu are legatura cu responsabilitatea persoanei, ci cu "lichidarea burgheziei ca (sic!) clasa". Nu cred ca, inlocuind sintagma "intelectualitate burgheza" cu "intelectualitate rosie", progresam in intelegerea raului din care pretindem ca vrem sa evadam. Infierarea nu are azi nici valoare de cunoastere, nici valoare etica, cum nu a avut nici in vremea dictaturii proletariatului. Fiindca, de fapt, despre asta e vorba: despre o dictatura cu alt semn, dar cu aceleasi mijloace, unica depozitara a adevarului absolut. Nu mi-a placut cand dl Liiceanu a clamat ca nu are timp de nuante, nu-mi place nici cand i se refuza dlui Liiceanu sau oricui altcuiva - dreptul la un rationament nuantat.