Daca Nicolae Steinhardt s-ar fi convertit la catolicism, ar figura acum printre sfintii secolului XX, imi spunea Cristian Badilita in urma cu vreo trei ani, cand, impreuna cu patru colaboratori, pregatea o Serie dedicata celui devenit monahul Nicolae Delarohia. De atunci, au fost tiparite "Cuvinte de credinta", "Eseuri despre iudaism", "Primejdia marturisirii" si urmeaza "Articole burgheze". Cristian Badilita este doctor in istoria crestinismului timpuriu al Universitatii Paris IV-Sorbona, bursier al "Istituto trentino di cultura" si autorul a zeci de carti, studii si articole. Tot el este si coordonatorul transpunerii in romaneste a Septuagintei. De ce era nevoie de o noua Serie dedicata celui care nu a fost "jidan fricos" si a devenit dupa botezul din inchisoare "monahul Nicolae De la Rohia"? Proiectul unei Serii stiintifice N. Steinhardt s-a conturat in mintea mea la inceputul anului 2004, cand, la propunerea unui editor francez, aveam de gand sa ma apuc de o monografie spirituala a monahului de la Rohia, in genul monografiilor scrise de Berdiaev. Am recitit cat si cum se publicase pana atunci din Steinhardt si, foarte repede, am realizat ca o asemenea intreprindere era din start sortita esecului, intrucat volumele care impanzisera piata romaneasca dupa 1990 nu puteau fi folosite. Steinhardt a fost publicat cu bune intentii, fireste, dar fara prea multa rigoare stiintifica. Cele mai mari probleme le prezinta tocmai best seller-urile, incluse si in programele scolare, "Daruind vei dobandi" si celebrul "Jurnal al fericirii". Ca sa nu ma repet, iata ce scriam in proiectul pe care l-am redactat in iulie 2004, cand deja luasem decizia publicarii acestei Serii la Humanitas: "Prima versiune a Jurnalului fericirii, nedefinitivata, a fost confiscata in 1972. Trei ani mai tarziu, la interventia presedintelui Uniunii Scriitorilor, Securitatea ii returneaza autorului manuscrisul. Steinhardt se angajeaza sa nu-l difuzeze nici in tara, nici in strainatate. In a doua jumatate a anilor '80 insa, in ciuda respectarii conventiei, Securitatea reconfisca Jurnalul, singura copie existenta (JF1). Disperat, Steinhardt redacteaza din memorie o a doua versiune, mai lunga decat prima cu aprox. 160 pagini (JF2). Dupa cativa ani, Securitatea ii returneaza JF1. Steinhardt insa nu doreste sa renunte la niciuna din cele doua versiuni, pe care le considera "versiuni-surori". In plus, el trimite o a treia versiune, usor diferita, la Paris, lui Virgil Ierunca, pentru a fi citita la Europa libera (JF3). Intrucat nu difera prea mult de JF1, e mai corect sa vorbim de recensiune. Cert este ca autorul i-a incredintat lui Virgil Ciomos doua plicuri sigilate continand, primul, versiunea JF1, al doilea, versiunea JF2, cu rugamintea "de a le publica pe amandoua atunci cand se va putea". La ora actuala, Jurnalul fericirii circula si este studiat in licee si universitati numai in versiunea JF1, slab editata si aceasta (fara note suficiente si fara indici, fara explicarea strategiei de publicare etc.). Corect si necesar este sa se publice ambele versiuni, acceptate ca opere depline de autor. Daruind vei dobindi: cartea pregatita de Steinhardt pentru tipar se numeste, in realitate, Cuvinte de credinta, intrucat contine o serie de predici rostite la Manastirea Rohia. Cartea a aparut imediat dupa 1989 cu sumarul complet schimbat si sub un alt titlu, la Oradea. Ioan Pintea a republicat ulterior volumul netinand cont de dactilograma increditata de Steinhardt si adaugand texte care nu au nimic de-a face cu volumul initial." Coordonezi o echipa printre ai carei membri se numara si ucenicul lui Steinhardt. Cum v-ati impartit munca? Inainte de a alcatui echipa de lucru am discutat proiectul cu episcopul Argesului si Muscelului, Calinic. A fost entuziasmat si mi-a promis imediat sprijin financiar, cum s-a si intamplat. Apoi l-am contactat pe Ioan Pintea, posesorul dactilogramelor si al catorva manuscrise, care mi-a raspuns la fel de entuziast. Am venit special de la Rouen la Bucuresti pentru a avea o discutie cu intregul grup, in care am cooptat-o ulterior si pe Viorica Niscov, pe care am rugat-o sa caute in colectiile Bibliotecii Academiei toate textele publicate de Steinhardt in presa interbelica. Viorica Niscov a lucrat cu spor, impecabil, alcatuind un volum de trei sute de pagini. Am numit acest volum Articole burgheze, dat fiind ca multe din texte au aparut in efemera, dar suculenta, Revista burgheza. In fine, cu Virgil Ciomos am avut o lunga si foarte utila conversatie despre soarta Jurnalului fericirii, dat fiind ca lui i s-au incredintat cele doua versiuni ale acestei capodopere. Cu el am hotarat sa refacem editia Jurnalului... in mod stiintific, plecand de la versiunile intocmite de Steinhardt. Ai publicat la Polirom, la Curtea veche... De ce ai propus seria Editurii Humanitas? Din masochism, dar si din ratiuni de coerenta culturala. Aceasta editura pentru mine personal inseamna aroganta, vanitate si putin profesionalism. Dar m-am sfatuit cu Alexandru Paleologu, fara indoiala cel mai bun prieten al lui Steinhardt, si am ajuns la concluzia ca locul Scrierilor acestuia se afla alaturi de Seriile Noica, Eliade, Cioran, asadar la Humanitas. Am avut o intalnire in biroul lui Gabriel Liiceanu, unde i-am invitat pe toti colaboratorii mei, alaturi de patronul proiectului, episcopul Calinic. Treaba noastra stiintifica a mers ca pe roate. Eu am alcatuit si trimis un dosar cu toate chestiunile de editare, am fixat personal grila fiecarui volum si am revazut pagina de pagina, am cautat prefatatori, am stabilit titlurile. Primejdia marturisirii era o capodopera ratata. Cred ca acum, in noua versiune, e o capodopera implinita. Nu regret ca mi-am petrecut doua saptamani retusand, reformuland sau eliminand. Ioan Pintea s-a aratat un colaborator asiduu si foarte "ascultator". Mi-a placut frumoasa prefata a lui Toader Paleologu la "Studiile despre iudaism"... Volumul "Studii despre iudaism" a fost gandit in editie bilingva. Steinhardt si Neumann scrisesera textele direct in franceza. De aceea i-am si cerut lui Toader Paleologu Prefata in franceza. Editura a fortat nota, din "ratiuni economice", si a scos deocamdata doar traducerea romaneasca. Sper sa iasa si volumul original, in franceza, altfel ramanem la stadiul de erzat. Au fost discutii care mie mi-au mancat timpul si in legatura cu volumul de predici Cuvinte de credinta, aparut pana acum sub titlul, inventat de Ioan Pintea, Daruind vei dobandi. In dosarele pastrate de Ioan Pintea am gasit multe schite preliminare ale predicilor, o mana cereasca pentru un editor. Dar Humanitas n-a priceput si a refuzat sa publice acest dosar in integralitate, invocand costul prea mare al tiparului. Intelegeam un asemenea argument daca venea din partea unui editor simplu bisnitar, dar Humanitas are pretentii de elitism cultural, vezi Doamne! Sa inteleg ca ai avut ceva piedici... Numai piedici. Trebuie s-o spun pe sleau (a cata oara?). Romania e tara pierderii timpului, a enervarilor permanente, pentru ca nu se lucreaza decat cu neprofesionisti. Ne place, nu ne place, asta-i adevarul. E ca un blestem: nimic nu poate iesi bine din prima sau civilizat. Piedicile au venit mai intai din partea atotstiutorilor de la Rohia, apoi din partea "usturoi nemancatilor" de la Humanitas. Volumele trebuiau sa apara inca din primavara lui 2005. Liiceanu e previzibil. Dupa ce am muncit luni de zile pe branci la acest proiect (pentru care personal am refuzat sa fiu platit de episcopul Calinic) "instanta morala a natiei" de la Humanitas si l-a apropriat fara scrupule. Pe coperta a IV-a a Seriei trebuia sa apara numele finantatorului si al coordonatorilor: eu, Pintea si episcopul Calinic. Numele respective apar undeva, la rubrica Multumiri ("au fost si ei pe-acolo"!). E ca si cum Editura Polirom ar publica Septuaginta cu numele Franciscai Baltaceanu, al Monicai Brosteanu si al meu, coordonatorii editiei, la rubrica Multumiri, din coada Introducerilor. Asta, dupa mesajele "de amor" pe care Liiceanu mi le trimisese in 2004, pentru a-i ceda lui editia si nu altei edituri. Bine, Romania musteste de uzurpatori neobrazati, voi scrie la un moment dat o brosura despre subiect, care mi se pare esential pentru definirea speciei "roman". De ce ti-ai dat acordul pentru publicare in aceste conditii? Mi-am dat in extremis acordul pentru publicarea editiei mele din doua motive: din iubirea fara margini pe care i-o port fratelui Nicolae si ca sa nu batjocoresc munca grupului pe care l-am alcatuit cu truda si consum de timp. Nu-mi puteam inchipui totusi ca numele noastre, ale actorilor principali, vor disparea de pe coperta si ca nu mi se va respecta editia. Nici acum nu pot sa cred ca e adevarat. Ei bine, este. Halal culturnici! In fond, o merit, ar fi trebuit sa dau proiectul altei edituri, civilizate. De unde au pornit neintelegerile? Nu sunt la prima aventura urata cu Liiceanu. In 1996 am descoperit 110 pagini semiinedite din Jurnalul lui Mircea Eliade. De ce spun "semiinedite"? Eliade, cum se stie, scria literatura si jurnal in romaneste. Paginile respective au fost traduse in anii '80 in franceza, publicate in franceza, dar originalul romanesc disparuse. Eliade insusi il credea pierdut si se resemnase. Cand doamna Eliade si-a vandut apartamentul din Charles Dullin, de la Paris, eu si sotia mea am primit mare parte din lucrurile de acolo. Intrand in apartament, batranul care se ocupa de operatiunea vinderii acestui apartament m-a rugat sa duc la ghena doi saci de plastic umpluti cu hartii. Mi-a spus, inocent, ca nu contin decat dactilograme ale cartilor publicate deja de Eliade, fara nici un interes. Incomodau trecerea prin hol si trebuiau sa dispara la gunoi. Fireste, n-as fi aruncat la gunoi nici un muc de tigara care ar fi atins buzele lui Eliade, asa ca, enervat, dar fericit ca m-am aflat acolo in acel moment, am pus sacii in masina. Apoi, clasand continutul, am descoperit cele o suta zece pagini "pierdute" din Jurnal, pe care domnul Mircea Handoca fusese obligat sa le traduca, pentru editia de la Humanitas, din... franceza. Un filolog stie ce inseamna o asemenea descoperire. Am trimis editurii Humanitas, inca din 1997 (sic!) dactilograma respectiva, care nici pana acum n-a publicat-o. Ba mai mult, acum un an, a aparut o noua editie a Jurnalului Eliade, ingrijita de dl Handoca, fara ca aceste 110 pagini sa apara undeva. Probabil dl Handoca nici nu stie de existenta lor, altfel si-ar fi facut datoria. La apelurile mele repetate catre directoarele Humanitas mi s-au dat raspunsuri de genul: "nu stim unde se afla dactilograma"; "s-au schimbat directorii literari si s-o fi ratacit prin depozit" etc etc. Cand ai o suta zece pagini inedite din Eliade si nu-ti amintesti unde le pui e grav. Inseamna ca putin iti pasa de cultura. Mi-e jena ca am putut conta pe o asemenea pseudoeditura in cazul Eliade. Acum opt ani Joaquin Garrigos, stralucit traducator de literatura romaneasca in spaniola, a capatat o fotocopie a paginilor respective de la Editura Humanitas pentru traducerea spaniola a Jurnalului. Garrigos povesteste in prefata acestei editii spaniole ce s-a intamplat cu dactilograma si cum a avut norocul sa profite de pe urma descoperirii ei. Asadar spaniolii beneficiaza de o traducere facuta dupa o editie romaneasca fiabila, in vreme ce romanii, din cauza Editurii Humanitas, asteapta si acum, in 2006, editia respectiva. Permite-mi sa spun ca, trecand peste avatarurile pe care mi le-ai povestit, integrala este o reparatie postuma adusa lui Steinhardt si o mare bucurie pentru cititorii romani. Da, ai perfecta dreptate, cu acest gand am si pornit. Daca nu eram absolut convins de necesitatea Seriei nu-mi abandonam patristica pentru o vreme. Ma simt insa sfasiat intre admiratia pentru Steinhardt si sila fata de domnul Goe redivivus. Ce vom face cu Jurnalul fericirii, marea capodopera editata pe jumatate, poate nici macar? Putina lume stie ca, in 1990, Jurnalul fericirii a fost intai propus spre publicare editurii Humanitas. Dar Liiceanu l-a lasat sa zaca vreo cateva luni de zile, pretinzand ca nimeni nu-l va cumpara si ca e "prea gros". Intre timp, Jurnalul a aparut la Dacia, cu succesul enorm pe care-l stim cu totii. Dar versiunea de la Humanitas, pretinde acelasi Liiceanu, nu mai exista. Directorul editurii are "o gaura neagra in memorie", ca sa-i citez propria declaratie. Virgil Ciomos n-a recuperat dactilograma nici pana azi. E foarte grav si foarte important, pentru ca versiunea respectiva era diferita de versiunea aparuta la Cluj. Daca exemplarul e definitiv pierdut e o pierdere cu consecinte teribile. Ce n-au putut face securistii a reusit, iata, din indolenta, Liiceanu. Mai mult decat atat. Virgil Ierunca i-a predat aceluiasi Liiceanu o alta versiune a Jurnalului fericirii, versiunea 3, sa o numim asa, care fusese citita pe vremurile ceausiste la "Europa libera". Nici aceasta versiune, "Ierunca" nu se mai gaseste. Ierunca mi-a spus clar, acum doi ani, confirmat si de Monica Lovinescu: el n-a recuperat nimic de la Humanitas, in vreme ce Liiceanu ridica din umeri amnezic. Vorbim aici despre Eliade, despre Steinhardt, adica despre doi clasici ai literaturii noastre, nu despre doi debutanti oarecare! Asemenea comportamente sunt inadmisibile si, intr-o cultura normala, ar scoate definitiv din circuit o editura. Nu e si cazul culturii romane. Probabil multi dintre fanii directorului de la Humanitas (sa nu uitam, editura capatata plocon de la Stat), in loc sa fie revoltati de trista figura a idolului lor se vor arata revoltati de punerea mea la punct. Personal nu ma mai mir de nimic. Nu am de dat socoteala decat lui Dumnezeu si oamenilor cinstiti si destepti din Romania. Doar acestia ma fac sa ma mai simt util in propria mea tara si cultura. Restul e plevusca trecatoare.

Interviu realizat de Margarita GEICA