O expozitie cu un mesaj politic radical, intai intr-un muzeu de arta contemporana, apoi intr-unul de colectii. Ati gandit de la inceput proiectul in aceasta formula? De obicei, cand un artist contemporan, mai ales de valoarea lui Gorzo, este prezentat in tara, inca de la inceput functioneaza ideea de a face acea expozitie sa circule. "Salve fiat..." a fost gandita pentru Muzeul National de Arta Contemporana (MNAC) din Bucuresti si Muzeul Brukenthal, in parteneriat cu galeriile lui Gorzo si cu sprijinul Institutului Cultural Roman, care urma sa scoata un catalog al expozitiei. Imediat dupa discutia initiala au inceput si problemele: nu toti galeristii au vrut sa intre in proiect, a ramas doar Galeria H'Art (unde Gorzo a facut cateva expozitii importante in ultimii ani), la MNAC a fost nevoie de o perioada de convingere pentru ca ei sa accepte venirea expozitiei si la Brukenthal. La Sibiu a fost mai simplu: de obicei, orice Capitala Culturala Europeana lanseaza un artist, iar la Luxemburg, Kulturfabrik si Casino Luxemburg, structurile specializate in arta contemporana, au fost de la inceput interesate ca Gorzo sa fie lansat ca artistul Capitalelor infratite. Ce inseamna pentru un curator ca artistul si expozitia pe care a ingrijit-o sa castige un premiu, cum e cel al revistei "Cuvantul"? Functiile curatorului nu sunt foarte clare in contextul artei contemporane romanesti. Daca in Occident exista critici, cronicari plastici, galeristi si curatori care-si stiu, fiecare, menirea si atributiile lor, la noi lucrurile sunt cam amestecate. Eu am incercat un sistem foarte deschis si transparent atunci cand am inceput programul curatorial cu Gorzo; mi-am prezentat foarte clar agenda: am vrut sa fie prezent in aceste doua mari muzee ale tarii, am vrut ca toti galeristii sa fie implicati, am vrut sa existe un catalog si am vrut sa avem, in paralel, cateva proiecte curatoriale in strainatate. Telul era, fireste, Pavilionul romanesc de la Venetia, pentru care programul era foarte coerent in contextul actualei Bienale. Curatorul general al Bienalei de la Venetia, Robert Storr, un american (care a fost un timp conducatorul sectiei de pictura de la MoMA (Muzeul de Arta Moderna din New York) si decanul Facultatii de Arte de la Yale), a propus o intoarcere catre obiect, catre umanizarea artei; fara sa dea o tema, cerea ca Pavilioanele nationale sa prezinte artisti cu identitate locala. Din pacate, concursul l-am pierdut, dar expozitiile raman. La Bucuresti, prezentarea a fost destul de agresiva, de dura, chimic moderna, la Brukenthal a fost cumva diferit, muzeul fiind o pinacoteca, pictura a putut fi prezentata mai bine, fiecare sala avea un discurs propriu pregnant, mergand pe povestea lui Jozef II si pe cea a proiectelor modernitatii, atat de dragi baronului Brukenthal, dar avand din start o melancolie anume. Aici, expozitia n-a fost deloc agresiva, dar potrivirea cu povestea utopica a lui Jozef II, in acest palat in care el n-a calcat niciodata, n-a vrut niciodata sa innopteze, a avut un impact foarte interesant. A fost ciudat faptul ca expozitia a starnit foarte multe tensiuni, foarte multe neclaritati. Dar faptul ca m-am hotarat sa arat foarte precis agenda curatoriala, toti pasii acestui proiect, m-a facut sa ma simt foarte bine. Si cred ca asa ar trebui, in general, sa gandim actul curatorial, sa terminam cu lucrurile facute in spatele usilor inchise, cu discursurile confuze si cu neacceptarile. Cu cat un demers curatorial e mai clar, cu atat mai mult si artistii, si curatorul, si institutiile pot castiga. Totusi, faptul ca un muzeu-pinacoteca, un palat baroc gazduieste in regim permanent o Galerie de Arta Contemporana nu e cel mai de la sine inteles lucru in lume. Mie si acest proiect mi se pare foarte coerent. Samuel von Brukenthal era el insusi un colectionar de arta contemporana (contemporana lui). Imi pot imagina ce scandaluri a putut starni, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, aducand de la Viena nuduri sau petreceri galante, intr-o lume linistita, cu porumbei si albine. Societatile erau eliptice, inchise si foarte conservatoare. Asa ca nu cred c-ar fi o problema imixtiunea artei contemporane intr-un astfel de loc, mai ales ca arhitectura secolului XVIII e foarte deschisa catre actele radicale. Si aici mi se pare ca se potrivesc lucrurile: intotdeauna, arta contemporana arata bine in palate, iar faptul ca se aleg artisti radicali e iarasi foarte bine, artistii au nevoie de protectia muzeului, care are el insusi nevoie de demersul radical al unui artist ca sa traiasca, sa fie viu. Iar eu, una, sunt un curator care risca, imi place sa risc foarte mult, si de obicei riscurile sunt rasplatite. Credeti ca Muzeul Brukenthal va ajunge sa si colectioneze, la un moment dat, lucrari de arta contemporana? Sigur ca da, o facea (e adevarat, printr-un sistem centralizat) si inainte de 1990. Dar n-as fi atat de interesata ca un muzeu sa colectioneze opere contemporane cum sunt ca muzeul sa protejeze niste artisti. Mi se pare foarte important ca un muzeu sa-si formeze alaturi niste artisti, cu care sa aiba succes mai tarziu, cand ei devin celebri peste hotare. Dan Perjovschi a facut un proiect intr-un muzeu si pe urma a expus la Tate, va expune la MoMA etc. Si expozitia lui Perjovschi, si cea a lui Gorzo au o legatura foarte stransa, am mai spus-o, cu proiectele modernitatii in care credea Brukenthal. La ce se gandeste un curator cand isi alege artistii? Curatorii sunt de foarte multe feluri. Unii sunt peste tot si nicaieri, altii isi propun un "target" numai cu bienale si expozitii mamut, iar altii incearca metode supersofisticate pentru a prezenta arta si artistii timpului lor. Eu m-am gandit intotdeauna ca lucrez in extreme: sunt un curator care risca si, in acelasi timp, un curator cu agenda unui medic de tara, cu incapatanarea si tenacitatea cu care un astfel de medic pune un diagnostic sau trateaza o boala. Asta m-a ajutat foarte mult sa-mi aleg artistii. Si, in general, aleg artisti foarte dificili care demonstreaza, in timp, ca diagnosticul meu a fost corect. Imi place ca artistii "mei" sa stie ca notorietatea nu inseamna neaparat valoare, ceea ce face ca ei sa nu fie interesati exclusiv de partea materiala, sa fie preocupati mai putin de cota si mai mult de conceptele pe care le aduc in arta si pe care le lasa in urma. Si riscurile? Riscurile sunt foarte ciudate. Lumea crede ca un astfel de curator n-are habar de arta contemporana, e tensionata de ceea ce ofera un astfel de curator si considera ca sunt doar experimente si excentricitati. Iar cand, dupa cativa ani, artistii nu mai sunt nici experimentali, nici excentrici si expun in locuri importante din lume, curatorul e automat uitat. Deci, intre tensiune si uitare, e posibila orice varianta. Stiu ca prima intalnire dintre Gorzo si Sibiu nu a fost foarte fericita. Un an de infuzie culturala in doze mari credeti ca "forma" un public constant in Sibiu pentru arta vizuala contemporana? Dupa cum a inceput programul Sibiu Capitala Culturala Europeana in domeniul acesta al artelor vizuale, incep sa am mari indoieli in legatura cu ceea ce se va intampla in acest an. Expozitia Gorzo de la Muzeul Brukenthal a fost foarte prost perceputa, au fost niste atacuri primitive si suburbane, cateva ziare din Sibiu au scris intr-un mod inimaginabil pentru o capitala culturala, iar expozitia de peste drum (de Brukenthal), facuta de Uniunea Artistilor Plastici la Primarie, care are alura uneia din anii '50, a fost privita ca o mare biruinta in sistemul vizual actual. Ma bucura, in schimb, faptul ca de-a lungul acestui an in Galeria de Arta Contemporana de la Muzeul Brukenthal vor fi foarte multe expozitii, cu artisti mai mult sau mai putin cunoscuti, dar care sunt cu adevarat artistii contemporaneitatii. Asta am incercat sa fac, sa aduc aici artisti radicali cu o agenda foarte clara, din strainatate, pentru ca publicul sibian sa descopere ca fata de acest gen de arta poti avea aceeasi atitudine binevoitoare ca pentru arta anilor '50-'60, pe care perceptia lor vizuala o accepta.

Iulia POPOVICI