Eugen SIMION 

Doinas citeste mai intai Devenirea intru fiinta si, incantat, ii comunica filosofului ca a descoperit la el, ca si la alti mari ganditori, "o dimensiune launtrica a rostirii care tine, iertati-ma, de adevarata Poezie". Ceea ce este exact. In cazul lui Noica, lirismul incepe cu limbajul lui atat de special, creator, pe alocuri metaforic, de o tensiune neobisnuita. Doinas prinde acest flux misterios al frazei si este bucuros sa-l comunice. A doua scrisoare (13 ian. 1987) exprima o iritare pe care n-o banuiam. O confesiune ciudata, o opinie radical negativa fata de omul Camil Petrescu si o ignorare greu de inteles a operei scrise de omul antipatic. Cum poti detesta un scriitor pe care nu l-ai citit? Se poate, intre scriitori acest fapt este destul de raspandit. Iata ca si bine cumpanitul, seriosul, plicticosul Doinas cunoaste aceasta intoleranta. Victima ei este un scriitor, intr-adevar, dificil, bantuit de fantasma preeminentei, asa cum il arata si E. Lovinescu in "Agende". Doinas este si mai dur. Nu-i poate scuza autorului "Patului lui Procust" - infantuarea, lipsa de decenta, "imensa nerusinare": "stiti, nu l-am putut niciodata inghiti pe Camil: proza n-am citit-o, pentru ca m-a respins de la primele randuri; din teatru am apreciat numai Danton si Act Venetian. De asemenea, mi-au placut versurile de front. In rest... Cred ca am fost iremediabil socat, cand - ca elev - am aflat ca s-a infiintat la Bucuresti "Asociatia prietenilor operei lui Camil"! - mi s-a parut o imensa nerusinare, o enormitate fara pereche: la ce slujea aceasta "asociatie", cand autorul n-avea mai mult de 45 de ani si putea foarte bine sa se apere singur, daca - intr-adevar - ar fi fost atacat! Treptat, de-a lungul anilor cred ca antipatia fata de el a crescut. Un om intre oameni mi s-a parut - nu stiu daca pe buna dreptate - un roman istoric mincinos; piesa, dupa el, Balcescu m-a scandalizat, pentru batjocura la adresa lui Avram Iancu. Eseurile lui nu mi-au spus niciodata nimic. O pagina subiectiva, remarcabila prin sinceritatea ei si foarte discutabila in ceea ce priveste judecata de valori din interior. Doinas da, totusi, semne de imblanzire. Cunoaste pe omul sfios, neajutat Camil Petrescu, si citeste, apoi, studiul elogios al lui Noica despre "Doctrina substantei" si, daca citeste, antipatia fata de autor incepe sa cedeze. Individul "de un ridicol grotesc" se estompeaza si locul lui este luat de creatorul care traieste in individul atins de maladia unicitatii sale. Alt corespondent, Adrian Marino, comunica filosofului la 26 iulie 1986 impresiile sale despre "directia impresionist - jurnalistica a culturii actuale" pe care, evident, o detesta. Il anunta totodata ca el (Adrian Marino) si C. Noica sunt "profund urati" in mediile intelectuale si ca ura vine din gelozie, dar si din "stilul retro" pe care cei doi il practica. "Stilul retro in cultura" si, in acelasi timp, stil "radical european"? Nu prea merge aceasta alianta. Adrian Marino gaseste ca stilurile se pot armoniza si-l asigura pe filosof de respectul sau. "Singurul pe care-l acord cuiva la noi", zice el, eseistul suspicios de la Cluj. Corespondenta poate fi uneori revelatoare...