Unul dintre cele mai frumoase momente traite prin citire, in aceste ultime luni nefrumoase si netraite, a fost parcurgerea, cu multe meditatii si reflexii legate de destinul oamenilor, de multe ori si al nostru, a unei carti iesite din norma curenta tocmai prin numele protagonistilor. O discreta poveste de dragoste impartasita "Sub semnul departarii", cum este intitulata corespondenta dintre Constantin Noica si Sanda Stolojan. O remarcabila aparitie editoriala la "Humanitas", volum pregatit pentru a intra in circuitul public de insasi Sanda Stolojan, aflata la capat de drum. Un fel de marturie finala pentru sentimente traite si rasfirate "in veac", gest recuperator fata de propriul ei trecut si propriile stari launtrice, dar si pentru a nuanta conturul exterior si datele afectiv-emotionale, sensibilitatile si vulnerabilitatea unui mare carturar roman: Constantin Noica. Prefata lui Matei Cazacu, baietul unui vestit preot de la Biserica Batistei si cu care jucam baschet in curte la "Spiru" (Haret, desigur, liceu absolvit si de Noica si de alte nume zanganitoare, de la Eliade, Cioranescu, Elian si Paleologu, pana la Steinhardt, Dinu Pillat, Cretia, Paler si "ultimul pe lista" plus Plesu) ajuns istoric la Paris, detaliaza avatarurile unei "amitie amoureuse" si destinul unei carti. Un simplu schimb epistolar ne face sa plonjam nu doar prin cotloanele intimitatilor sufletesti ale celor doi protagonisti, cu biografii fracturate de rasucirile brutale ale istoriei. Sunt fragmente de scrisori si franturi de sentimente, asa cum s-au consumat sau au fost partial recuperate de catre Sanda Stolojan, partenera de schimburi afective, dar si de energice combustii intelectuale. Politico-ideologice, fara crispari, dar si cu detasari nete. Cu un barbat care nici nu mai este tanar, viata l-a bruscat suficient ca sa devina mefient la atitudini transant-angajante, care incearca sa-si revina. Un el si o ea, dintre cele mai complexe naratiuni ce se pot imagina, cum considera pe nedrept uitatul azi Geo Bogza. Proveniti din randurile unei avute boierimi romane, impactul cu regimul comunist are consecinte dintre cele mai dramatice. Noica trece prin infernul puscariilor care-l fericesc pe viitorul Nicolae de la Rohia - recent vizitata si de T. Basescu, unde a primit in dar doua volume ale lui N.S., nu stim daca si "Jurnalul fericirii"... - Sanda Stolojan se exileaza in Franta, incercand un nou drum. Fiecare este pe cont propriu, cu familie, cu traiecte profesional-intelectuale diferite. Daca S.S. isi poate permite sa gandeasca si traiasca precum o fiinta libera, despre Noica nu se poate spune acelasi lucru. Va trebui sa-si redobandeasca mai intai linistea interioara si un soi de echilibru sufletesc pentru a mai face ceva in aceasta viata. Ce anume, cum, cu ce pret? Ce sa mai faci dupa ce iesi din inchisoare fara dinti si esti supravegheat la tot pasul? Chiar si o simpla slujba, la Centrul de Logica, nu este decat un paleativ pentru a nu muri. A nu muri nu este echivalent chiar cu a trai. De aici, incet, incet, isi croieste propriul drum. C. Noica. Drumul spre Paltinis este cel al Damascului "marii culturii" unul de uz personal, asa cum a fost Rohia cel ales de N. Steinhardt. Pariul cu cultura si "marile ei bulevarde", editarea manuscriselor eminesciene si conturarea unei elite de 22 de mari alergatori intr-ale culturii fascineaza si atrag resursele unei erudite inteligente. "Viata mea este fara rest", declara impacat cu sine, Noica. Restul a fost istorie, istoria care i-a devorat pe toti, cu sau fara voia lor. Ne-am departat de subiectul si continutul unei carti cu miezul dulce-amar al unei iubiri consumate in timp si spatiu, cu vederi si revederi sporadice si un viitor fara contur. Cu tanjeli neputincioase-ntr-un context istoric ostil si nu ferit de mizeriile brutale ale contingentului. Cotidianului meschin, se pot decupa detalii. Un schimb de calde ganduri si mult zbucium sufletesc, punctate nu rareori de lucide reactii de refuz ale Sandei Stolojan la ofertele utopico-idealiste ale marelui sau companion epistolar. Ei se intalnesc intr-un joc secund, mai pur, ei sunt constienti ca totul a venit prea tarziu. Vechiul om de lume, excelent dansator si traducator de romane politiste este un "vieux monsieur" romantios, nu mai putin liber sa divagheze in sentimentele sale. O minunata poveste de dragoste, atata cata a fost sa fie, continua sa emotioneze si astazi.

Bedros Horasangian