Cristian UNTEANU 

Era un moment in care carciumarii deveneau brusc mai atenti si se dadeau aproape de tejgheaua sub care aveau bata de serviciu. Caci atunci, la al treilea rand de bautura proasta, se vedea cum se ridica dracii in vreunul si se face ca se da la bataie. Personajul se ridica pe jumatate de pe scaun si se zborsea la vecinul de masa invitandu-l sa-i miroasa pumnul si sa constate daca are sau nu miros de cimitir si incepand apoi sa urle pe tema "Ce vrei, ma, sa te omor? Vrei sa-ti deschid eu buzunar la haina?". Tovarasii de masa sareau sa-l puna inapoi pe scaun. Asta continua sa se zbata si mai amarnic, promitandu-i oponentului, tinut si el in brate de amici, toate chinurile iadului si cerand sa vada cum ii va curge sange din jugulara. Problema era daca scapa in fractiunile de secunda cand intentia betiva se putea transforma in crima. Daca nu, odata asezati din nou pe scaune, oponentii mai luau una mica, de consolare, si incepeau iar sa se blesteme. Dar cheful de omor pierise. Ramanea doar garagata. Carciumarul isi desclesta mana de pe bata, stiind ca totul a revenit in ritmul normal al vietii de mahala. Iar taberele oponente isi inecau paraponul in randuri succesive de tarie, amestecata in confidente lacrimoase si din ce in ce mai incoerente. De altfel, morala mahalalei stigmatiza bataia, cu atat mai mult violentele extreme, spatiul carciumii fiind considerat unul neutru, unde la mese veneau capii cartierului, adeseori sefi peste bande rivale, chiar si cu nevestele sau tiitoarele oficiale, alea de puteau fi scoase in lume. Omorul incepea afara, oriunde altundeva, dar nu seara la carciuma si mai ales nu in zilele de sarbatoare. Cand, nu-i asa, toti veneau la tol festiv, trasi in costumul cel bun de inmormantare si cu pantofii noi cu scart. La mesele lor se servea vin la sticla sau chiar sampanie, nu ca la mesele din fund, la prostime, unde marfa se aducea la toi sau la clondir. Si cand se certau astia din lumea buna a cartierului, mai ales cu damele de fata, totul era o aluzie fina si taioasa, nu injurii de mitocan. Dar vorbele astea ale lor contau, pentru ca, afara, asteptau ailalti, garzile de corp, gasca, gata sa treaca la fapte. Nu sunt foarte convins la ce mese s-ar fi asezat ai nostri, de acum, daca ar fi fost sa se intalneasca in prag de seara la o carciuma faimoasa, la Bellu, celebra in primul rand pentru ca felinarul ei servea drept punct unic de reper in mahala. Luminand toata noaptea firma din tabla cu numele "Mai bine aici decat la vis-�-vis", aluzie fina la cimitirul din fata, pe unde se mai rataceau uneori clientii tarzii, aceia, din fericire, doar morti de beti. Mi-e tare teama ca s-ar fi asezat la mesele din spate, alea pentru prostime, si s-ar fi comportat exact cum au facut-o acum. Blestemandu-se, otarandu-se unii la altii, lacrimand apoi pe umarul suporterilor, mereu la mijloc intre dorinta de a face si durerea ca li s-au taiat picioarele si nu-i tine vlaga sa se mai ridice o data de pe scaun. Cearta asta de acum e una de mahala. Clasica. S-au aruncat acuzatii, s-au spus lucruri grele, dar totul ramane ca un episod de betie, crunta si fara urmari. De fapt, nimeni nu vrea sa sara la omor. Nimeni nici macar n-a avut in intentie un act final. Mai interesant este episodul urmator, la fel de clasic, cel cu "pupat Piata Independentii", dupa care actorii dramoletei ies impreuna pe usa carciumii, sprijinindu-se unul pe altul sa nu cada in noroiul de pe ulita. Poate, cu o singura variatie permisa, zicand cu of, "a dracului de viata" si intorcandu-se pentru inca una mica, in picioare, de drum bun.