Radu PORTOCALA 

Mitterrand ii reprosa marelui sau adversar adoptarea Constitutiei franceze din 1958 si folosirea ei in scopul instaurarii unei dicaturi personale. "Numesc regimul gaullist o dictatura pentru ca, in definitiv, acesteia i se aseamana cel mai bine, pentru ca el tinde, ineluctabil, catre intarirea continua a puterii personale, pentru ca o schimbare a directiei nu mai depinde de el. E posibil ca aceasta dictatura sa se instaureze in ciuda lui de Gaulle. E posibil ca, printr-un gest de complezenta, acest dictator sa fie definit cu un nume mai amabil - consul, podestat, rege fara coroana, fara mir si fara stramosi. Atunci, ea imi apare inca si mai de temut." Fireste, nu se poate afirma despre de Gaulle ca ar fi devenit un dictator - ca proba, el s-a retras in ziua cand, consultat prin referendum, poporul i-a spus pentru prima oara "nu". Dar textul constitutional pe care il gandise in functie de formidabila lui statura politica, siluit in 1991 de Dl Iorgovan si transformat intr-un surogat plin de ambiguitati, este aplicat astazi in Romania de oameni care nu au nici rigoarea, nici probitatea lui de Gaulle, ceea ce-i confera, in sfarsit, un caracter cu adevarat periculos. Astfel, peste timp, pamfletul lui Mitterrand devine, involuntar, profetic pentru o tara de care, in 1964, probabil nici nu se sinchisea. Este, in acelasi timp, util si instructiv exercitiul transpunerii citatului de mai sus - cu necesara schimbare a numelui celui impricinat - in actualitatea politica romaneasca. Deocamdata, nici despre presedintele Basescu nu se poate spune ca ar fi un dictator. Insa, spre deosebire de generalul de Gaulle, "intarirea continua a puterii personale" este o tentatie de care el nu e ferit si care poate conduce la rezultate greu de prevazut. Totul merge prost, ne spune de doi ani incoace Dl Basescu, adaugand ca nimeni nu e capabil sa imbunatateasca starea lucrurilor. Nimeni, desigur, in afara de el insusi. Incet-incet, presedintele isi construieste astfel soclul de mantuitor, pe care se insingureaza in incercarea disperata de a tamadui racilele tarii. Cine e destul de bun, destul de curat pentru a-l ajuta in aceasta sacra misiune?, pare sa se intrebe presedintele. Si tocmai insinuarea, fara incetare repetata, a insingurarii intre rai si strambi constituie limpede premisa (si dovada) vointei sale de inmultire a puterilor. Sigur, gesturile si sfaturile care ne-ar putea insanatosi se lasa inca asteptate, iar remediile sugerate subliminal nu promit nimic bun. Totusi, presedintele acumuleaza, pentru binele nostru, parghiile de comanda. Iar acele fragmente ale vietii publice care nu pot fi - sau nu se lasa - controlate dintre zidurile Presedintiei nu merita sa existe: li se aplica deci tehnica anihilarii prin discreditare. Domnul Basescu are doua trasaturi de caracter care, pentru un om politic - si, a priori, pentru un sef de stat - constituie defecte grave: imprevizibilitatea si impetuozitatea. Combinate cu lipsa manifesta a unei culturi politice serioase, acestea se manifesta, atat in actiunile interne, cat si in cele externe, printr-o surprinzatoare si contraproductiva brutalitate. Este foarte posibil ca omul Traian Basescu sa fie foarte agreabil in relatiile lui private; este cert, insa, ca politicianul Traian Basescu prezinta in chip ingrijorator - inca de pe vremea sabotarii Guvernului CDR sau a instalarii fortate in fruntea PD - toate simptomele inclinatiei catre ceea ce Francois Mitterrand numea "lovitura de stat permanenta". Si daca nu i se poate aplica nici numele "mai amabil" de consul, nici acela de rege fara coroana, ne putem inchipui ca i-ar placea in continuare sa fie ceea ce marinarii vad in capitanul vasului: primul la bord dupa Dumnezeu. In textul sau, Mitterrand persifla "tactica deliberata a unei puteri, care, pentru a castiga initiativa, forteaza totdeauna evenimentul" si o aseza printre tehnicile de predilectie ale despotismului ce nu-si spune numele. Dar nu e oare tocmai aceasta politica practicata la Bucuresti de doi ani incoace?