Cristian UNTEANU 

Aceasta a fost miza nespusa, niciodata recunoscuta, dar unanim prezenta in mintea celor care, in numele UE, au negociat la Lahti cu presedintele Putin. Europa, cel putin cea pe care o stim noi, este pe cale sa se transforme fundamental, sub presiunea decisiva a propriei si enormei sale dependente energetice. Problema extrem de grava, foarte urgenta si cu implicatii inca nebanuite. Si nu vorbim despre viitorul pe termen mediu si lung. Chestiunea se pune acum si trebuie rezolvata cumva pana maine. Altfel...ei bine, s-ar putea ca Barroso sa aiba dreptate. Si chiar mai mult decat isi inchipuie analistii de la Bruxelles. Este prima oara cand, la un mod atat de deschis, liderii Uniunii Europene sunt obligati sa deschida discutia politica in mod public si la nivelul intereselor continentale. Pana acum, intr-un fel sau altul, fiecare dintre actori incercase sa-si asigure o solutie individuala de supravietuire. Identificand solutii proprii, chiar daca extrem de costisitoare (Marea Britanie, tarile scandinave), fie negociind separat un proiect extrem de avantajos cu rusii, asa cum a facut-o Germania, fie privind cu speranta spre rezervele Algeriei, asa cum au facut-o deja unele dintre tarile mediteraneene. Fie, exemplu Franta, mentinand la un nivel ridicat productia energetica rezultata din centrale nucleare. Sau, dar aici rezultatele sunt departe de a fi relevante si convingatoare, mizand sume uriase in promovarea unor surse neconventionale de energie. Pana acum prea scumpe la nivelul consumatorului individual. Si atunci? UE trebuie sa importe masiv energie. Fara asta se darama intreg visul de a deveni o supra-putere mondiala. Din nefericire pentru europeni, statisticile sunt absolut nemiloase: daca la nivelul anului 2000, totalul importurilor de energie era de 48%, pentru 2010 se apreciaza ca va fi de 52%, pentru 2020 de 62% si pentru 2030 de aproape 70%. La nivelul petrolului, in 2000 importurile reprezentau aproximativ 78% din total, iar pentru 2030 se estimeaza un import de aproape 89% din necesar. La gaze, de la 50% in 2000, la aproape 81% in 2030. Care este contributia productiei rusesti? Actualmente, peste 25% din importurile UE de petrol, aproximativ 30% din cele de gaz si 37% din uraniul (inclusiv uraniul imbogatit) folosit in centralele nucleare pentru productia de energie vin din Rusia. Luati in calcul cresterea nivelului de dependenta (asa cum este el prognozat in documentele elaborate de curand de expertii Comisiei Europene) si veti vedea care este valoarea reala a careului de asi care sta in mana lui Vladimir Putin. Un atu major pe care-l joaca perfect, invocand argumente exterioare Rusiei: degradarea vizibila si in ritm din ce in ce mai rapid a situatiei din Irak, a tensiunilor din ce in ce mai puternice cu Iranul, nelinistile din zona Marii Caspice. Context in care livrarile de petrol din Orientul Apropiat ar putea fi foarte serios puse sub semnul intrebarii in cazul degenerarii pe mai departe a conditiilor de securitate. In plus, este posibila oricand aparitia unei reactii nervoase a OPEC care sa decida, in chip de sanctiuni, o diminuare a productiei care sa produca o criza de sistem. In plus, cu multa dulceata, Putin sau reprezentantii autorizati ai Federatiei Ruse nu uita sa reaminteasca faptul ca mai exista o piata care are nevoie foarte urgent de cantitati enorme de energie pentru a-si sustine fabuloasa crestere economica de acum: China. Iata doar cateva dintre motivele pentru care putem afirma ca Rusia lui Putin a reusit imensul pariu pe care-l anunta odata Gorbaciov, atunci cand avertiza Occidentul sa nu creada ca supraputerea rusa va disparea. Intr-adevar, bazata odata in mod exclusiv pe forta Armatei Rosii, Rusia a reusit sa-si translateze acelasi statut de supraputere in secolul XXI, dar folosind de asta data un argument imbatabil: rezervele sale energetice. Astfel reuseste sa bata Occidentul pe propriul sau teren, acela al principiilor sacrosante ale economiei libere de piata. Noile conditii de joc, spune acum Putin, nu mai tin de ideologia comunista. Jucam acum dupa regulile voastre, in conditiile voastre de concurenta deschisa. Cine ofera mai mult, va avea mai mult. Ce sa ofere mai mult? Sa vedem, caci de-abia a inceput adevarata licitatie de putere pentru a intra in gratiile Kremlinului. Cu puisori si pe la noi, scotand deja la incalzire o prima serie de politicieni din registrul minor. Deocamdata, mizele se cam pun la nimereala si, poate, cu o frenezie suplimentara potentata de un zvon lansat nu degeaba acum pe culoarele de la Bruxelles: s-ar putea ca viitorul presedinte al GAZPROM sa fie nimeni altul decat Vladimir Putin. Adevarata sau nu, zvoana capata credibilitate tocmai din cauza transferului de putere de care vorbeam mai inainte. Aceasta va face ca, relativ rapid, multe dintre deciziile politice majore din Rusia sa fie influentate decisiv de pozitia GAZPROM. Care, mai departe, va fi partenerul la care se va uita in primul rand UE atunci cand va discuta cu Federatia Rusa. Si, in acest context, nu este poate deloc intamplatoare cariera pentru care a optat unul dintre cei mai mari prieteni europeni ai lui Putin, fostul cancelar Schr�der... Deocamdata, practic, doar Germania doamnei Merkel a semnat cu Rusia pentru conducta de aprovizionare care sa treaca direct pe sub Marea Baltica, sarind din ecuatie furibunda Polonie, scotand din joc si Ucraina ca ruta strategica si unica spre vest. Un pact energetic germano-rus care s-ar putea sa fie una dintre cele mai interesante miscari ale ultimelor decenii. Si restul Europei? S-ar putea ca situatia sa se complice tare de tot daca decidentii europeni vor impartasi opinia simplista exprimata de Josep Borrell, presedintele Parlamentului European care, tot la Lahti, declara ca: "Avem de-a face cu un circuit financiar si cu un circuit de gaze. Noi avem nevoie de gaz, iar rusii au nevoie de bani, pentru ca nu poti manca gazul. Trebuie si ei sa-l vanda cumva...".