Toader PALEOLOGU 

Asa cum era de asteptat, vizita Papei Benedict al XVI-lea in Germania a fost un imens succes, care a inchis - fara indoiala pentru putina vreme - gurile detractorilor si criticilor sai sistematici. Sosit in plina campanie electorala si neluand, fireste, partea nimanui, noul papa a aparut, cu toata modestia lui, drept "le plus illustres des Allemands", pentru a parafraza faimoasa formula a lui Francois Mauriac despre generalul de Gaulle. Fiu al Bavariei catolice si conservatoare (singura tara europeana in care stanga n-a fost practic niciodata la putere!), Benedict al XVI-lea sterge intr-un fel impresia neplacuta lasata de comentariile lui Edmund Stoiber, primul ministru bavarez, despre frustrariile unei Germanii de est care imprastie morbul neo-comunist in madularele natiunii in ansamblul ei. S-ar parea, intr-adevar, ca alegerile din 2005 exprima, mai mult decat oricare altele din trecutul recent al Germaniei, o reala diviziune atat intre est si vest, cat si intre diferitele tendinte ale stangii. Tocmai de aceea Benedict al XVI-lea devine o necesara figura unificatoare de dincolo de sfera politicii partizane. Se poate spera, cel putin, ca scurta lui prezenta in patria muma va indulci putin tonul unei campanii electorale precumpanitor negative. Desigur, prestatia noului papa la Zilele Mondiale ale Tineretului are in esenta ei o cu totul alta dimensiune decat cea a politicii interne germane. A fost o dubla coincidenta ca intalnirea de la K�ln, planificata pe vremea lui Ioan Paul al II-lea, sa-l aiba drept protagonist pe Joseph Ratzinger si ca vizita lui sa pice in plina confruntare electorala anticipata. Intr-o tara in care autoflagelarea masochista coexista uneori in mod paradoxal cu o mentalitate de tip "Deutschland �ber alles", un om precum Benedict al XVI-lea poate contribui masiv la mentinerea unui echilibru sanatos intre patriotism si modestie, dand un sens "virtutilor germane" prin punerea lor in slujba universalului. Pun intre ghilimele "virtutile germane", pentru ca avem cu totii idei mai mult sau mai putin exacte despre "cum sunt nemtii". In Germania s-a tot discutat dupa cel de-al doilea razboi mondial despre asa-numitele "virtuti secundare" precum ordinea, disciplina, seriozitatea sau punctualitatea, calitati care pot fi toate instrumentalizate de o vointa politica perversa, asa cum s-a intamplat in cazul nazismului. Evident, rolul papei este sa propovaduiasca virtutile cardinale - credinta, speranta si iubirea-, care sunt prin definitie universale. Preeminenta lor relativizeaza, fireste, importanta presupuselor insusiri nationale. Friedrich Nietzsche se intreba intr-un text faimos ce anume este specific german ("Was ist deutsch?"), inainte de a sugera ca spiritul german se deosebeste prin capacitatea de a se degermaniza ("deutsch ist sich entdeutschen"). Remarca lui Nietzsche se potriveste foarte bine in cazul lui Benedict al XVI-lea, insa in sensul imbratisarii universalismului crestin. Acest lucru este cu atat mai important, cu cat proiectul principal al noului pontificat pare a fi, intr-adevar, realizarea uniunii dintre catolici si ortodocsi. Marele Ioan Paul al II-lea era uneori "prea polonez" pentru a duce mai departe un efort la care tinea altminteri din tot sufletul. Nu e nici o intentie peiorativa in spusele mele: catolicismul militant de avanpost in teritoriu inamic are in mod natural anumite limite atunci cand vine vorba sa fie cusuta la loc camasa lui Hristos rupta in 1054 si mai cu seama in 1204. Or, Benedict al XVI-lea este "prea profesor neamt", adica prea savant si bun teolog, ca sa nu stie exact cat de indreptatite sunt pozitiile ortodoxe asupra anumitor puncte de divergenta intre cele doua biserici. De altminteri, in fiecare alocutiune a noului papa auzi parca in surdina notele de subsol care garanteaza seriozitatea fiecarei afirmatii, iar frumoasa predica pontificala despre euharistie trimite punct cu punct la cartea Cardinalului Ratzinger despre "Spiritul liturghiei". Vederile exprimate in acea scriere sunt, de fapt, identice cu cele ale teologilor ortodocsi, criticand cu multa sagacitate unele saraciri ale vietii liturgice in lumea catolica. Sobrietatea, seriozitatea si modestia noului papa sunt o adevarata mana cereasca. Mai presus de toate as plasa insa onestitatea lui intelectuala, acea "Redlichkeit" de care vorbea Nietzsche ca de suprema virtute a omului de carte. Cum poate ea sa coincida cu iubirea crestina este o taina care, marturisesc, ma depaseste.