Miruna MUNTEANU 

Romania a renuntat la doua miliarde de dolari, acceptand sa "stearga cu buretele" 80% din datoria istorica a Irakului fata de tara noastra. Decizie naucitoare din mai multe puncte de vedere. In primul rand uimeste modul in care ea a fost adoptata. In cel mai deplin secret. Fara nici un fel de consultare parlamentara sau de dezbatere publica. Am fost pusi, pur si simplu, in fata faptului implinit. Apoi, informatia a fost comunicata "printre altele", de parca ar fi fost o banalitate, o chestiune de rutina diplomatica. De altfel, tratatul prin care Romania accepta sa piarda definitiv doua miliarde de dolari a fost semnat, la Aman, de un subsecretar de stat din Ministerul de Externe. De parca intentia guvernantilor nostri era ca stirea sa treaca neobservata. De parca nici un politician de prim rang nu a dorit sa-si lege numele de o hotarare cel putin controversata. Si in mod cert nepopulara. Ne apropiem, acum, de fondul problemei. La ce ne-a folosit slugarnicia penibila pe care guvernantii de la Bucuresti o afiseaza de ani buni fata de Statele Unite? De ce ne-am pus in cap Uniunea Europeana prin declaratii excesive, de ce am trimis trupe in Afganistan si Irak, de ce am acceptat sa suplimentam efectivele intr-un moment in care majoritatea membrilor Coalitiei incearca sa se retraga? Recunosc ca, la fel ca multi alti comentatori, am fost deranjata de obsesia lui Traian Basescu fata de "axa Washington-Londra-Bucuresti". Nu mai e un secret pentru nimeni faptul ca sintagma a provocat stupoare in multe cancelarii europene. Nu fiindca liderii de la Paris sau Berlin s-ar fi asteptat ca Romania sa li se alature in vreo campanie anti-americana, ci pentru ca nimeni nu ne ceruse sa alegem intre o tabara sau alta. O optiune atat de transanta nu-si avea pur si simplu rostul in acel moment. Cu atat mai mult cu cat obiectivul numarul unu al Romaniei ramane, indiscutabil, aderarea la Uniunea Europeana. "Gafa" lui Basescu nu era nici prima, nici cea mai mare din istoria noastra recenta. Daca este sa fim cinstiti, trebuie sa ne amintim ca Guvernul Nastase s-a grabit sa declare ca sprijina neconditionat o ofensiva americana in Irak inca din toamna lui 2002, cand restul planetei sedea in expectativa. Romania a devenit astfel prima tara care s-a pronuntat deschis in favoarea unei interventii militare impotriva regimului lui Saddam Hussein. Fapt care a atras Bucurestiului mustrari dure din partea Uniunii Europene. De ce oare trebuie sa ne grabim noi mereu ca fata mare la maritat? Ne-a ajutat la ceva excesul de zel? Se pare ca nu. N-am ascuns niciodata faptul ca nu am nici cea mai mica simpatie pentru politica actualei Administratii Bush. Am inteles, insa, ca guvernantii unei tari mici ca Romania nu isi pot permite luxul de a critica deschis o supra-putere. Asta putem sa facem noi, jurnalistii, comentatorii, analistii. Conducatorii nostri trebuie sa dea dovada de pragmatism si sa ia in calcul interesul national. Iata de ce nu m-a socat deloc episodul relatat recent de un cotidian central, care dezvaluia viziunea lui Traian Basescu, comunicata cu totul "informal", in cadru strict privat, catorva confrati din presa. In stilul sau inconfundabil, presedintele ar fi explicat ca, daca tot trebuie sa pupe pe cineva in fund, prefera sa-l pupe pe Bush, nu pe Chirac, Schr�der si compania. Ca asa e mai simplu si mai eficient. Banuiesc ca directorul gazetei care a publicat declaratia - formulata intr-un limbaj mult mai "colorat" decat mi-am permis eu sa reproduc - a crezut ca opinia publica va fi socata si ca presedintele va pierde capital politic. Eu cred ca, dimpotriva, multi romani au inteles calculul lui Basescu si i-au apreciat sinceritatea. As fi facut-o si eu, daca socotelile presedintelui s-ar fi dovedit corecte. Din pacate, Romania nu a castigat nimic de pe urma disponibilitatii clasei noastre politice pentru sexul oral cu liderii de la Casa Alba. Asa-zisa politica externa pragmatica a Bucurestiului s-a bazat, in realitate, pe premise utopice si naive. Marile puteri nu sunt nici sentimentale, nici recunoscatoare. Interesul si calculul rece dicteaza, de fapt, pe scena internationala. Iar Romania pur si simplu nu este destul de interesanta pentru a putea spera la un tratament preferential din partea Washingtonului. Ideea ca America ne va ceda o portie mai maricica din tortul reconstructiei irakiene s-a dovedit falsa. Acum iata ca am pierdut chiar si banii care ni se cuveneau pe buna dreptate, contravaloarea unor lucrari realizate pe vremea lui Ceausescu. Datorie pe care regimul lui Saddam Hussein a recunoscut-o pana in ultima clipa. Pentru recuperarea careia ni s-a spus ca trebuie sa trimitem trupe in Irak si sa sustinem neconditionat politica americana. Franta si Germania, care s-au opus vehement invaziei, au pierdut -procentual - tot atat. Din nou, Romania s-a grabit inexplicabil, devenind prima tara din afara elitistului Club de la Paris care a acceptat sa renunte la 80% din datoria irakiana.