Adrian SEVERIN 

Pe Traian Basescu il deranjeaza in articolele mele tocmai analiza rece descriind, fara ura si partinire, mecanismul prin care a obtinut si doreste sa monopolizeze puterea, bazele si scopurile tainice ale acesteia, precum si distanta dintre ceea ce dansul este si ceea ce vrea sa para a fi. Pentru un lider abil care isi ascunde adevarata natura punand-o la vedere, cultiva antifraza si conotatiile de circumstantiere, si se afla in perioada de gratie a inceputului de mandat, atacurile de tip pamfletar sunt binevenite caci ii intaresc popularitatea. Cei care l-au ales neobservand ca promisiunea de a-i duce inainte nu inseamna inainte spre UE, ci inainte spre vremea cand dansul lucra pentru Guvern la Anvers, nu sunt inca dispusi sa admita ca au gresit. De asemenea, criticile cu caracter tehnic la adresa actiunilor sale actuale sunt primite ca o ofensa la adresa judecatii lor. In schimb, rationamentele care risipesc aura de sacralitate prezidentiala descoperind ca "regele este gol" sunt periculoase. Daca ele nu pot fi demontate trebuie decredibilizat cel care le exprima. Lumea este indemnata sa nu evalueze argumentele intrucat autorul analizei are o agenda secreta, este oportunist, rasist, prost, alimentat de ura, tebecist, nu stie formula apei etc. Dintre aceste diversiuni cea mai perversa si mai graitoare asupra gandirii celor trimisi sa contraatace a pus discursul meu pe seama urii fata de idolul Basescu. Pentru ca o asemenea afirmatie sa aiba trecere ea este asezata in perspectiva istorica: in timp eu l-am urat pe Ion Iliescu, apoi pe Petre Roman, pentru a ajunge acum la Traian Basescu. Explicatia urii nu este lipsita de inteligenta. A vorbi de oportunismul cuiva care se ia de piept cu puterea este neconvingator. Prostia poate trece drept scuza. In plus, ea trebuie argumentata. Ura, insa, nu are nevoie de dovezi. O atare motivatie este credibila pentru grupul-tinta: nucleul dur al electoratului basescian. De regula, membrii acestuia au o relatie intima cu ura. Multi dintre ei, ca si dintre "analistii" chemati sa o ofere ca explicatie - nici stupizi, nici inculti - se autodetesta. Ura lor de sine vine din constiinta secreta ca golul sertarelor care le-au asteptat zadarnic opera nu poate fi imputat comunismului si ca falimentul intreprinderilor in care s-au lansat cu o incompetenta intrecuta doar de lacomie nu este vina capitalismului. Este ura pe nenorocul sau nepriceperea care au facut ca marile lor proiecte sa ramana sterile; pe imprejurarea ca aportul lor real la progresul societatii este la fel de confidential ca si tribuna de la care vorbesc; pe colaborationismul lor reflex si pe inadaptabilitatea lor cronica; pe "nedreptatea" de a purta un nume prea banal pentru dimensiunea geniului lor; pe faptul ca s-au nascut cand pozitiile dorite de ei erau deja ocupate de altii; pe propriile abilitati care, lipsite de har, ii imping spre truda neglorioasa a mestesugului, in timp ce "nemerituosii de talent" fac arta. Coruptia guvernelor postcomuniste este si ea responsabila pentru o atare situatie. Profitand de incapacitatea anumitor elite de a contracara abuzurile, statul le-a strivit pur si simplu demnitatea ignorandu-le aspiratiile si dispretuindu-le valorile morale. Ura fata de aceasta neputinta se intoarce astazi impotriva celor care au developat-o prin aroganta lor. Oricare ii vor fi fiind cauzele ura de sine ucide. Pentru a scapa de pericol ea trebuie redirectionata spre o tinta externa. Aici apare "rolul social" al domnului Basescu. Dansul ofera tinta care ingaduie defularea urii de sine a unei mari mase de frustrati, precum si mecanismul respectivei defulari. Tinta urii este cleptocratia tranzitiei, vinovata de toate relele si identificata comod cu opozitia democrata. Mecanismul este revolutia permanenta purtata cu parghiile autoritarismului populist prezidential. Schimbarea tintei nu schimba, insa, cauzele urii. De aceea ura continua sa se acumuleze cu atat mai mult cu cat este exteriorizata mai mult. Fenomenul este agravat de faptul ca presedintele Basescu nu are nici mijloacele si nici vocatia de a eradica rapid coruptia si a transforma statul bugetar si birocratic intr-unul al democratiei liberale participative. Astfel, ura ajunge la paroxism. Ca si credinta absoluta, ura paroxistica exclude toleranta. Totodata, traind in logica negatiei, ura nu zideste, ci distruge; devorandu-l inclusiv pe purtatorul ei. De aceea ura nu este factor de progres. Spre a-si pastra sustinatorii presedintele Basescu trebuie sa le ofere iluzia actiunii creand permanenta agitatie, dar si sentimentul ca actiunea este utila fiind rationala intrucat are ca tinta un inamic nu doar real, ci si total. Combustibilul inevitabil al motorului basescian devine, astfel, ura. Personal nu urasc pe nimeni, fiind incapabil de un asemenea sentiment. Probabil, nici presedintele nu uraste. El se foloseste, insa, de ura si de agitatie, generand intoleranta si fractura sociala spre a-si consolida puterea. Or, asta este inadmisibil!