Eugen SIMION 

Doua definitii ale poeziei: "poezia este elocventa armonioasa" (Voltaire), poezia este "ezitarea prelungita intre sunet si inteles" (Val�ry). Doua definitii, doua epoci, doua gusturi estetice. Termenul elocinta, legat de ideea de poezie, a fost eliminat de spiritul modern. Armonie, armonios au ramas, dar este dificil sa spunem azi ce este armonie si ce este armonios in poemul modern pentru ca, de la Baudelaire incoace, totul se face si se reface in poezie, modernii cultiva negativitatile si dezarmoniile realului, arata Hugo Friedric. Pentru a nu gresi prea tare ar trebui sa spunem ca modernitatea a distrus elocinta si a pus in locul ei semnificativul, simbolul, misteriosul, neauzitul, nevazutul, nepipaitul (dupa vorbele lui Rimbaud) si, dezmaduland poemul (termenul apartine lui Heliade Radulescu al nostru), a cultivat armonia dezarmoniei, dizgratiosul, uratul, pe scurt, armonia negativitatilor. Definitia lui Val�ry mi se pare mai inspirata. Poezia este, intr-adevar, o ezitare prelungita intre inteles si sunet. O ezitare pregatita, sugerata, strecurata in vers, nu stiu cum sa zic mai bine, de poet si alta ezitare, mai lunga si, poate, mai rodnica a celui ce citeste poemul, adica lectorul. Acesta trebuie sa inteleaga ce aproximeaza poetul, dar si ce ascunde poemul. Asa dar: o dubla ezitare intre sunet si inteles, o asteptare plina de uimire, un efort al gandirii si, mai ales, o lectura ganditoare care se pregateste pentru intalnirea cu un miracol. * Se spune ca Baudelaire a introdus carbunele si vagonul in poezie. Notiuni detestabil de prozaice, cuvinte fara poezie. Modernii au ingropat, cum zice Rimbaud, arborele binelui si al raului si, mai ales, ei au ingropat arborele uratului si al frumosului. Frumos nu este ceea ce este frumos, ci ceea ce este expresiv. Carbunele si ingerul sunt doua elemente competitive, cu sanse egale, in poezie. Poezia moderna si postmoderna elimina, de regula, obiectele poetice socotite frumoase. Am putea spune ca ancora poeziei nu mai este aruncata in cer, ca in epoca romanticilor, este aruncata in micul infern al strazii si, de aici, in micul infern al fiintei. Nu este sigur insa ca fenomenul este ireversibil. Poate oricand aparea un tanar geniu liric care sa arunce din nou ancora in cer si atunci micile inferne ale realului sa inceapa sa someze. * Lucien Goldmann, filosof marxist si "structuralist genetic", cum singur isi zice, reproseaza filosofului Michel Foucault, reprezentant al scolii structuraliste nongenetice, ca in discursul sau ignora omul in favoarea structurii. "in 1968 - zice el - nu structurile au iesit in strada, ci oamenii" (citat din memorie). Cel care se enerveaza, ascultand aceasta propozitie, nu este Focault, ci Lacan, celebrul psihanalist. "Daca este ceva sigur in Mai 1968 este faptul ca structurile au coborat in strada" - raspunde el - lasand sa se inteleaga faptul ca, iesind pe strada, structurile revolutiei studentesti au zguduit Franta traditionala, mentalitatile si structurile puterii si ale educatiei... Doua limbaje diferite. Efectul este, pana la urma, acelasi. * Descopar in cartea unui filosof german, Peter Sloterdijk, o reflectie exceptionala despre clasici: Iat-o: "Clasicii reprezinta cel mai bun antidot impotriva monopolistilor depresiunii si gestionarilor resentimentului". Nu-i, evident, numai atat, dar filosoful prinde ceva (ceva esential) din natura, stilul, filosofia de existenta a autorului clasic: natura lui stabilizatoare, linistea fiintei, modul lui de a intelege si de a se situa in lume. Barthes, teoreticianul care a rasturnat toate conceptele literaturii, marturiseste undeva ca citeste dupa amiaza, intins pe canapea, cu creionul in mana pe clasici si dimineata scrie despre postmoderni. Sau poate, invers, nu mai stiu bine, am citit cu 30 de ani in urma interviul in care declara acest scenariu de lectura. Ce stiu bine este ca mi-a placut acest program si i-am inteles bine morala. Cu modestie, trebuie sa spun ca Peter Sloterdijk are dreptate: cand totu-mi pare pierdut pe lume si nu mai exista nici un motiv ca literatura sa-mi acapareze viata, ma intorc la clasici, seara sau dimineata, dar mai ales seara cand esecurile de peste zi se aduna si fiinta mea este pe cale sa explodeze. O lectura atenta dintr-un autor vechi ma impaca miraculos cu lumea si literatura. Gestionarii disperarii si ai resentimentului rateaza, atunci, orice alianta cu mine. * Remarc in discutia dintre Florin Calinescu si Adrian Paunescu (publicata in "Flacara") o formula care-mi place. Apartine actorului. "Nu ma ieftini, te rog", zice acesta interlocutorului sau. Ironie fina, ironie cordiala, inteligenta.