Sorin ROSCA STANESCU 

O tinem lant cu surprizele. Calin Popescu Tariceanu, presedintele PNL si premierul instalat de coalitie dupa alegerile din toamna anului trecut, a insistat, pana in urma cu o luna, in repetate randuri, asupra pericolului alegerilor anticipate, pe care le dorea musai Traian Basescu, sustinut de PD. El a spus ca prioritate are integrarea in Uniunea Europeana si abia apoi, in 2006, poate fi atacata tema alegerilor. Apoi, pe neasteptate - cel putin pentru opinia publica - atunci cand Curtea Constitutionala s-a opus adoptarii in totalitate a celor doua pachete de legi pentru care Guvernul isi asumase raspunderea, Tariceanu a anuntat ca va demisiona. A avut loc prima consultare la Cotroceni, dupa mai bine de sase luni de la instalarea sefului statului. La capatul acesteia, premierul a dat o declaratie laconica, dar care a starnit vii controverse. El a afirmat ca nu mai este sigur ca se impune demisia sa si, pe cale de consecinta, organizarea de anticipate. A doua si a treia zi a revenit. Dupa care a urmat vizita de luni la Bruxelles si faimoasa discutie cu Olli Rehn, in urma careia premierul a anuntat definitiv ca nu mai demisioneaza. Astfel incat ieri, pana noaptea tarziu, acesta a fost subiectul celor mai importante analize intens mediatizate. Aparent, furtuna politica s-a domolit. In realitate, insa, politicienii Aliantei s-au intors exact in punctul de unde au plecat in urma cu circa doua saptamani. Daca premierul Tariceanu a reusit sa-si convinga colegii din PNL si pe cei din Alianta DA - iar pe cale de consecinta au fost adusi la ordine si partenerii de la UDMR si PC - ca Guvernul poate gestiona in continuare, in bune conditii, Romania, atunci, cel putin aparent, artizanii alegerilor anticipate au renuntat la acest proiect. De altfel, anticipatele nu pot fi declansate decat printr-un artificiu constitutional, cel mai la indemana fiind demisia repetata a Guvernului, urmata de doua ori de respingerea, de catre Parlament, a echipei propuse si apoi de dizolvarea forului legislativ. In momentul in care Tariceanu a renuntat ieri la demisie, facand public acest lucru, scenariul anticipatelor este inchis. Cum s-a ajuns, insa, la ideea de anticipate? Nedeclansarea acestora este de natura sa asigure, in urmatorii ani, stabilitatea si echilibrul politic? Ideea de anticipate a fost consecinta fireasca a refuzului liderilor Aliantei DA - poate si a electoratului acesteia - de a coabita, prin construirea unui guvern de uniune nationala, cu PSD. Acesta a fost principalul argument care a generat efortul de identificare a unei alte solutii decat colaborarea cu o forta politica, perceputa drept inamica. Probabil ca, pana prin luna martie, Alianta avea posibilitatea ca, fortand nota, sa organizeze alegeri anticipate pe care sa le castige in mod detasat, in raport cu "inamicul ireconciliabil". Apoi, treptat, avantajele partidului castigator al alegerilor din 2004 s-au diminuat. Si s-a ajuns in punctul in care ne aflam azi. A existat si un al doilea motiv declarat al proiectului anticipatelor, si anume faptul ca, pentru a guverna, Alianta DA a fost silita sa formeze o coalitie, impreuna cu partidul lui Dan Voiculescu, fapt taxat de unii fruntasi ai acesteia, si mai ales de catre Traian Basescu, drept imoral. Ori, pentru a ramane majoritari la guvernare si a elimina, in acelasi timp, acest partid, intrat in Parlament pe scara de serviciu, in mod fatal, solutia nu putea fi identificata decat tot in procedura declansarii anticipatelor. In paranteza fie spus, orice formula trebuia, in mod obligatoriu, sa fie validata si de umanisti. Adica de singurele victime sigure ale scrutinului ce urma sa fie organizat. Al treilea motiv, care niciodata nu a fost prezentat in mod explicit opiniei publice, a fost dorinta presedintelui Traian Basescu de a se sprijini pe un guvern solid, ale carui obiective sa fie in concordanta cu cele enuntate de el in campania prezidentiala. Pentru ca numai asa Basescu putea fi un sef de stat puternic. Si, din nou, ar fi fost necesara o majoritate a dreptei, suficient de puternica pentru a putea ingenunchia stanga in Parlament, unde trebuiau votate nu numai legi ordinare, ci si legi organice. Tariceanu a ales relativa stabilitate ipoteticului confort ce ar fi putut rezulta in urma unei noi competitii electorale. Si, astfel, ne-am intors exact in punctul in care ne-am aflat. Pisica nu a fost rupta. Si nici nu mai poate fi. Tariceanu a revenit asupra demisiei. Anticipatele se amana sine die. Nu si vrajba politica. De acum incolo, PSD va urca pe val si le va aplica guvernantilor lovituri puternice. Poate chiar mortale.