Iata un sir de edituri (sau - ma rog - institutii care gireaza si tiparituri): Nadar, Si, Biblioteca Judeteana "Vasile Voiculescu", Casa Corpului Didactic, Rafet. Toate - din Buzau. La aceste prestigioase case si-a publicat cartile (cu doua exceptii, aparute - slava Domnului! - la Editura Paralela 45) unul dintre cei mai talentati, mai inteligenti si mai profunzi scriitori romani ai ultimelor decenii, Gheorghe Ene. Nu chiar ignorat cu totul, insa - oricum - prea putin cunoscut, evident subevaluat. Un "marginal", cum se spune (cu o vocabula - altfel - reparatorie intrucatva, de vreme ce rezulta din constatarea unei nemeritate discriminari). O "marginalitate" asumata, in cazul lui Gheorghe Ene. Experimental convins si consecvent, el refuza din principiu "mainstream"-ul. Nu cauta succesul, "centrul", "centralitatea". Din punctul sau de vedere, ar fi o cedare, un compromis, fiindca adevaratul experimentalism nu poate fi decat "ex-centric". El se poate desfasura - de pilda - in satul Caldarasti, comuna Pogoanele, unde s-a nascut si, dupa anii de filologie bucuresteana, s-a si intors, devenind profesor (are astazi aproape 55 de ani). N-a lipsit de acolo decat in primii ani de dupa 1989, cand fierberile postcomunismului incipient cereau forte rivulutionare si la Buzau, metropola zonei, unde Gheorghe Ene a lucrat in presa judeteana, ducand grele batalii politice si pamfletare. Revenit la baza, la catedra, in Caldarasti, evadeaza spre Bucuresti la rare intervale, de obicei la cele doua targuri mari de carte, pentru a-si revedea prietenii si colegii de scris, carora le sopteste doar cateva cuvinte, cateva propozitii despre ce mai face ("Bine!", mormaie el, desi aspectul modest, de om muncit din greu, spune altceva). Apoi dispare cu lunile in Caldarasti, unde-si scrie cartile pe care le trimite marilor trusturi editoriale din Buzau (cand nu - slava Domnului! - Paralelei din Pitesti). Experimentalist a fost Gheorghe Ene dintotdeauna. Prima lui aparitie intre coperti de carte (si singura inainte de 1989), in "Desant '83", culegere programatica a "noului val" al prozei romanesti postmoderne, marca extrema celor mai indraznete explorari de limbaj ale momentului. Asa a fost, asa a ramas : un experimentalist pur-sange, pur si dur. Ceea ce nu exclude sentimentalismul, vulnerabilitatea, drama. Scrierile cele mai caracteristice ale lui Gheorghe Ene - prozele recuperate in "O spovedanie a textului" (1999) si poemele din "Starea de dizgratie" (1995), "Portret in picaturi de roua" (2004) si "Vorba!" (2005) - disimuleaza o teribila tensiune nu doar intelectuala, ci si existentiala. In aparenta, totul e performanta stilistica, retorica: limbajul e demontat si reasamblat sub ochii si spre delectarea cititorului supus unui continuu tratament cu jocuri de cuvinte, de morfeme, de litere. O "literatura literala", s-ar zice. Si iata poemele recente ale lui Ene, din ultimele doua plachete, lasand sa irumpa la suprafata tristetea fundamentala a exploratorului, imperfect ascunsa in spatele versurilor ironic dedate la calambururi, la formulari rasucite, dependente de initialele alese astfel incat textele sa urmeze ordinea alfabetului. Cu doar cateva cuvinte pe fiecare rand, poemele, aliniate dupa axul lor central, amintind siluetele subtiri ale lui Giacometti, n-au nevoie de latimea paginii ("Portretul in picaturi de roua" chiar a si fost tiparit in format zvelt, cu inaltimea standardului A4, dar ingustat la jumatate). "Modelul" lor, deconspirat in "Pre-textul" "Vorbei!", e Bacovia din faza tarzie a "Stantelor si versetelor" ("care vorbesc/ de taceri/ de tristeti/ si distante" - p. 12). Iata cum suna un "Proiect" al lui Ene-cel-care-trece-drept-ludic-experimentalist: "La geam cum stau/ deodat' privind/ inchipuit/ pierdut/ acel departe/ curaj sa-mi dau/ si pina/ peste moarte/ sa-nving tacerile/ ce se imbratiseaza-n/ gandu-mi -/ ramane un proiect/ de implinit/ intr-un candva/ la randu-mi./ Chiar daca doar/ pe geam/ tot mie/ eu/ scriindu-mi" (cu parafraza eminesciana la final - p. 66). Sau o "Ratacire": "Nicaieri/ in propria-mi tara/ nu ma mai simt/ eu acasa./ O ratacire/ fara de tinta/ oriunde ma aflu/ m-apasa./ Chiar si aici/ la pururi de scris/ a mea masa./ Unde/ uite ce fulger/ chiar si ideea/ de-a scrie acestea/ ma lasa" (la fel - p. 87). Detaliu revelator pentru istoricii literari de maine: teza de licenta din 1973 a lui Gheorghe Ene l-a avut ca subiect tocmai pe Bacovia. Oare se va fi pastrat?!

Ion Bogdan LEFTER