Eugen SIMION 

Prozatorul pe care il prezint in acest articol, Bujor Nedelcovici, pare a fi intr-o buna relatie cu jurnalul sau. E confidentul, este perna pe care isi odihneste spiritul, este spatiul lui de libertate integrala si locul in care isi depoziteaza amaraciunile, indignarile, frustratiunile, vechi si noi. Intr-un fragment din volumul al II-lea (Iesirea din exil) scrie: "acest Jurnal infidel se transforma cu timpul intr-un prieten fidel cu care ma intalnesc aproape in fiecare zi, mai ales in ultima vreme de cand convorbirile cu "vechii mei amici" - nu le spun prieteni - s-au rarit. Cred ca as putea sa traiesc zile intregi, chiar saptamani, fara sa simt nevoia sa vorbesc cu cineva, sau poate doar sa spun: "Bonjour! "a va, toi?" Jurnalul devine un refugiu, un azil interior pentru constructia unui castel intim prin crenelurile caruia vad nascandu-se identitatea proprie, spatiul si timpul lui JE, mecanismele diabolice ale scriiturii si prezenta CELUILALT." Si ce aflam? Ca jurnalul sau este un refugiu, un azil interior, spatiul de securitate, teritoriul inviolabil al sinelui, loc de antrenament pentru scriitura si, totodata, locul in care eu se intalneste cu Celalalt (Altul)... Excelent. Acesta este, in fapt, jurnalul intim sau ar trebui sa fie. Bujor Nedelcovici a invatat bine lectia si, desi nu vorbeste decat rareori de diaristi, reflectiile de mai sus arata ca i-a citit... Acum, daca aplica intocmai sau nu aceste principii, ramane de vazut. Termenul "infidel" din titlul jurnalului sau ne pune in garda. De ce "infidel"!? Infidel in fidelitatile lui sau cum? Sigur este ca jurnalul este prin natura lui tradator, nesigur, infidel, chiar si atunci cand autorul jura ca va fi sincer si autentic pana la capat si ca va lasa in text chiar si greselile de gramatica pentru a nu abdica de la principiul spontaneitatii. Dar cine poate sa-l creada? Subiectivitatea are atat de multe mijloace care deturneaza, nuanteaza, manipuleaza - nu stiu cum sa-i spun mai bine - spontaneitatea stilului si sinceritatea (autenticitatea) confesiunii! Asa ca jurnalul intim nu este, prin natura lui, nici fidel, nici infidel. Sau cum am precizat deja: este fidel in numeroasele (unele voitele, cele mai multe nevoitele, neganditele) lui infidelitati. Bujor Nedelcovici nu face exceptie de la aceasta regula. Noteaza ceea ce vede si aude, face o cronica a vietii lui de exilat (intr-o vreme in care, totusi, tara din care a plecat a devenit o democratie permisiva), este in continuare interesat de ce se petrece in Romania, desi promite in mai multe randuri sa lase totul balta, sa desfiinteze televizorul, sa taie toate firele care-l leaga de lumea din afara. Nu reuseste, bineinteles. A doua zi repara televizorul, ridica receptorul telefonului, se duce intr-o cafenea din Cartierul Latin pentru a lua o bere cu un bucurestean in trecere prin marele oras... Bujor Nedelcovici se comporta, altfel spus, ca noi toti, la Bucuresti ca si la Paris. Este exasperat de politica, o afuriseste, apoi intra cu fervoare in capcanele ei. Punctul lui de pornire, in ceea ce priveste filosofia de existenta, este mai degraba sceptic. Il citeaza, de altfel, pe Pascal: "Conditia de om: nestatornicie, necazuri, neliniste"... si se straduieste, am impresia, sa justifice aceasta propozitie. Intr-un loc scrie: "indiscretia si impudicul au devenit virtuti ale societatii moderne". Peste o jumatate de pagina pare a se razgandi: "am o pofta imensa de a ma ticalosi". O propozitie dostoievskiana care nu se potriveste, nici cu dorinta de a fi pur, nici cu refuzul indiscretiei si al impudicitatii moderne. Contradictiile unui spirit care cauta ceva si nu gaseste. Bujor Nedelcovici revine des la ele. Aceasta inseamna ca le traieste, ca atare, trece de la o stare la alta. Revine in Romania (12 iulie - 6 august 1992) si ce gaseste nu-i place deloc: "mitocanie, coruptie, ineptie, confuzie (voluntara, involuntara, dirijata, acceptata), superficialitate, adaptabilitate, s...t, smecherie, cinism". Numai atat, doar atat? - imi vine sa-l intreb pe diaristul acesta, cu adevarat sceptic, neimblanzit. Sau: nu-i prea mult pentru un biet popor din rasaritul Europei? Dar nu-l intreb. Daca diaristul scrie ceea ce scrie, inseamna ca asa simte, asa crede... Imi permit, totusi, sa-l contrazic intr-o privinta. Daca n-ar fi, in Romania post-comunista, decat mitocanie, coruptie, ineptie, smecherie ... ne-ar fi greu sa acceptam ideea ca, la Nordul Dunarii, se poate face cultura, ca exista cultura, ca sunt oameni care nu s-au ticalosit cu totul, in fine, ca langa "miticismul" care nu ne lasa sa respiram, ar mai putea exista si altceva, o farama macar de vocatie autentica, de moralitate, de inteligenta... Dar asta-i alta poveste. Povestea criticismului nostru fundamental, povestea vocatiei noastre pentru cartire. Asa se explica de ce o literatura mica, precum literatura romana, are o critica asa de mare.