Eugen SIMION 

Incerc sa vorbesc azi despre jurnalele publicate in ultimii ani de un scriitor care traieste din 1987 la Paris si a publicat pana acum in jur de 20 de romane si carti de eseuri. S-a nascut in 1936 la Barlad, a copilarit si a facut studiile liceale la Ploiesti, iar in 1959 a absolvit Facultatea de Drept din Bucuresti. Pentru ca tatal era detinut politic, fiul (tanarul avocat si viitor prozator) este eliminat din Baroul din Ploiesti si munceste timp de 12 ani pe santierele de la Bicaz, Brasov, Bucuresti. Literatura il salveaza si pe el, cum i-a salvat pe multi tineri din generatia '60. In 1970 debuteaza cu romanul Ultimul, publica apoi, romanele Fara vasle, Noaptea, Gradina Icoanei, Zile de nisip, Somnul vamesului, bine primite de critica literara, premiate de Uniunea Scriitorilor. O proza de tip psihologic si eseistic. Am analizat-o si i-am subliniat valoarea estetica in Scriitori romani de azi. Ecranizarea romanului Zile de nisip, sub titlul Faleze de nisip, in 1981, ii aduce mari neplaceri. Filmul nu place autoritatilor, este interzis, iar autorul scenariului intra in dizgratie. Ce-a urmat, povesteste prozatorul in mai multe randuri, ultima oara in cartea (Tigrul de hartie?) in care transcrie si comenteaza dosarul sau de la securitate plin, intr-adevar, de fapte abominabile. S-a inteles cine este prozatorul acesta care, la 51 de ani, ia calea exilului, dupa ce, intre scandalul provocat de film si plecarea din tara, i se intampla fel de fel de lucruri. Este, bine inteles, Bujor Nedelcovici, actualmente membru in colegiul de redactie al revistei "Esprit", bine cunoscuta in lumea intelectuala francofona. Am facut aceasta fisa de dictionar pentru a ajunge la jurnalul infidel (I-III), pe care il publica Bujor Nedelcovici. Despre primul volum (acela care cuprinde perioada 1987-1993) am scris, pe larg, in alta parte (in Fragmente critice, II, 1998). Nu voi relua observatiile privitoare la formula diaristica folosita de autor in aceasta naratiune confesiva plina de foarte multe nenorociri, amaraciuni, si cu prea putine momente de seninatate. Este, pana la un punct, firesc sa fie asa. Exilul nu este numai o initiere, cum zice Eliade, este inainte de orice un lung sir de privatiuni si frustrari... Cioran era de parere ca, schimbandu-ti limba, iti schimbi identitatea. Dar cei care, in viata de toate zilele, comunica intr-o limba si, cand ajung acasa, scriu in limba pe care au folosit-o 40 sau 50 de ani? Ei prin ce drama traiesc, ce fel de cadere suporta, ce-i poate salva de la pierderea identitatii? Chestiune profunda, chestiune tragica. Ce pot spune este faptul ca, dintre toti cei aflati in exil, scriitorul este cel care traieste in chipul cel mai dramatic cu putinta caderea (adica pierderea identitatii) de care vorbeste Cioran. Un efect, totusi, pozitiv: exilul este o sursa inepuizabila, creatoare pentru diarism, alaturi de recluziune, boala, singuratate... Toti cei care se ocupa de acest gen literar neomologat si fara reguli stricte remarca faptul ca omul se apuca sa noteze in caietele sale secrete nu cand este fericit, ci cand trece printr-o stare de criza. Afara doar de scriitorii care tin jurnale intime cu gandul de a le publica imediat. Gide, Jünger, Julien Green, Radu Petrescu al nostru - sunt cateva nume din aceasta categorie. Ei fac literatura in confesiune si prin confesiune. Rezultatele estetice difera de la caz la caz...