Daniel UNCU 

Transformarea mandriei de a fi roman in singulara si absoluta mandrie a unui popor s-ar putea sa demonstreze neputinta si micimea acelui popor. Neputinta de a exersa trasarea istoriei duce inevitabil la apelul disperat la memorie. In loc sa ne controlam destinul national, consemnam destinul trasat de altii, si ne imbatam cu memoria glorioasa a inaintasilor, negand responsabilitatile pe care ar trebui sa ni le asumam. Si, intre timp, injuram cu naduf coruptia si pe corupti, punem Justitia la zid pentru ca nu isi face treaba, Politia pentru ca se imbraca occidental, dar miroase a cazarma sovietica, Parchetele anti-coruptie (sau nu) ca fac pe independentele, injuram ca vara e prea frig si iarna prea cald, preturile ca sunt prea mici, impozitele prea mari si prea multe, salariile prea mici etc. Si, facem acest lucru in fata Europei, de la tribuna Parlamentului sau din varful dealului de la Cotroceni. Iar, atunci cand strainii ne acuza exact de relele despre care noi vorbim cu naduf in particular sau oficial, atunci ne aducem, brusc, aminte de identitatea nationala si mandria patriotica eterna! Cand o asemenea rabufnire vine de la Cotroceni, ea poate deveni criteriu de valoare si principiu de lucru, nu-i asa?... Ciudat. Caci, ma intreb cand am fost onesti: atunci cand anuntam fraude si corupti sau acum cand ne suparam pe Uniunea Europeana ca vede exact ceea ce noi am observat si am criticat si pentru care am candidat cu doar cateva luni inainte!? Cred ca, daca am putea fi un pic onesti am reusi sa ne vedem defectele si calitatile, am identifica zonele unde posedam reale calitati, unde putem atinge performanta. Daca am putea fi un pic mai onesti am incepe sa imbunatatim ceea ce nu merge asa cum trebuie, am putea sa ascultam cu adevarat si nu doar sa mimam ca auzim, am reusi (poate) sa invatam unii de la altii - mai ales de la altii care stiu ce fac si cum fac - fara sa ne fie teama ca tot altii ar putea sa ne maculeze identitatea si interesele nationale sau sa ne raneasca vreun orgoliu national. Din nefericire, iesirea intempestiva la rampa a presedintelui tarii, ca reactie la criticile unui european, mi se pare lipsita de onestitate. Caci, europeanul amintit nu a facut altceva decat sa constate ceea ce exact presedintele tarii constata in campania electorala si cu mult inaintea acesteia, ceea ce fostul ambasador american la Bucuresti nu se ferea sa critice in mod constat in perioada in care si-a indeplinit mandatul la Bucuresti, ceea ce presa internationala titra si titreaza cu litere de o schioapa de ani de zile, ceea ce a facut ca conglomeratul diform de interese numit PSD sa piarda puterea politica in favoarea Aliantei DA. Atat. O fac pe nestiutorul si zic: nu pot sa imi imaginez de ce presedintele s-a suparat atat de rau pe cineva care a venit sa intareasca o constatare pe baza careia insasi Presedintia isi construieste discursul si logica devenirii politice! Dar, plin de temeri apocaliptice si, evident, rapus de angoase morale ma intreb in acelasi timp: de ce o astfel de reactie prezidentiala seamana, vai, atat de mult cu reactiile moscovitului pesedist de mai deunazi!? Sa fie, oare, ceva legat de pacea "a la franIaise" de care vorbeam cu amaraciune saptamana trecuta? Sau sa fie, pur si simplu, lipsa de diplomatie a domnului Basescu, gata sa confunde campania electorala cu discursul diplomatic? Adica, gata sa confunde, inca, grenada cu penelul. Oricum ar fi, constat cu amaraciune ca ne confruntam in continuare cu sindromul lui "a fi" pe care Goethe l-a rezumat astfel: "Toata lumea vrea sa fie, nimeni nu vrea sa devina". Vrem sa fim bogati, dar sa muncim cat mai putin, vrem sa fim respectati in lume, dar dam cu batul in balta ori de cate ori ni se iveste ocazia, vrem sa nu mai fie coruptie, dar ne-am obisnuit cu spaga care rezolva probleme, vrem curatenie in oras, dar nu iesim sa strangem zapada din fata casei, vrem sa fim... Vrem, de fapt, o minciuna? Sau o minune? Asteptam sa dam lovitura, sa prindem lozul cel mare si peste noapte sa ni se schimbe destinul national si viata personala? Daca asa stau lucrurile imi este usor sa constat ca jucam, practic, la loteria istoriei! Iar sansele sunt ca la loterie: 1 la 1.000.000. Cred, domnule presedinte, ca istoria se face, nu se castiga! Respectul si increderea se construiesc cu integritate, nu se capata. Si, totul are un pret. Iar valoarea demna de a fi consacrata nu cred ca se cantoneaza in zona lui "sa fim mandri ca suntem romani", ci in zona lui "sa devenim mandri ca suntem romani". Dar pentru asta trebuie sa fim onesti si calmi. Nu, fatarnici si ofuscati.