Cel mai expresiv detaliu pe care-l livreaza mult indragitul chip al Sfantului Nicolae sunt cutele de pe frunte. Fruntea incretita median reprezinta semnul distinctiv dupa care poate fi identificata imediat icoana arhiepiscopului de Myra. Cele trei /patru incretituri brazdeaza scurt dar apasat mijlocul fruntii. Gratie acestor cute deopotriva subtiri si transante, ca niste lame scurte, Sf. Nicolae reuseste sa depaseasca cliseul dulceag, vehiculat pana la exces, al batranului blajin, milostiv si saritor, a carui harisma s-ar rezuma util doar la furnizarea de cadouri destinate celor mici. Insusi Mos Nicolae, prietenul copiilor, nu este de fapt decat dublul neaos, oarecum secularizat, al sfantului. Ridurile Sf. Nicolae sunt extrem de bine particularizate iconic. Sa remarcam ca ele nu brazdeaza calvitia capului de la un capat la celalalt, ca la alti sfinti, nici nu coboara pana in imediata proximitate a sprancenelor. In schimb, marginesc Intotdeauna lobii frontali. Hagiografia sfantului ne determina sa le preluam ca urme in pielea capului a unui atribut semnal, pe care Traditia Bisericii l-a harazit sa ramana pentru totdeauna ascuns in spatele providentialei sale blandeti si milostiviri. Din punct de vedere iconografic, ridurile Sf. Nicolae sunt menite sa semnalizeze credinciosului "avizat" atentia teologica si combustia doctrinara a sfantului. Acest sfant - pentru multi, dulce si bunut ca zaharul! - a lasta cu gura cascata un intreg sinod ecumenic. Auzindu-l zile-n sir Arie teologhisind inept si smintitor, l-a plesnit pe loc si peste mutra, cat ai clipi, si in plin sinod. In vreme ce Sfintii Parinti de la Niceea gasisera resurse de a indura profanarea adevarului teologic, paradoxala blandete a Sf. Nicolae a turbat subit si a sanctionat scurt si nemilos, printr-o palma bine plasata, nerusinata locvacitate a ereticului. Gestul Sf. Nicolae, crestineste vorbind - inacceptabil, a scandalizat pe moment sfanta adunare sinodala. Lamurindu-se in cele din urma ca palmuirea lui Arie fusese asistata de Pronie, Parintii au inteles ca n-au avut de a face cu un acces coleric, ci cu intensitatea, aproape nelumeasca, a unei trairi doctrinare si a unui naduf teologic dumnezeiesc. Palmuirea lui Arie care penetreaza surprinzator hagiografia sfantului, are insa aceeasi sorginte divina cu biciuirea negustorilor din templu de catre Fiul lui Dumezeu. S-ar putea ca cele trei riduri sa fi aparut la Niceea si sa reprezinte urma in carne a teribilei intamplari. De aceea, fara exagerare, ridurile pot fi numite semnul Sfantului Nicolae. Este modul original si inconfundabil prin care a fost insemnat de Dumnezeu   "Caci trupul cel putrezitor ingreuiaza sufletul si locuinta cea pamanteasca impovareaza mintea cea plina de griji". Intelepciunea lui Solomon 9,15 "Om nenorocit! Cine ma va izbavi de trupul, mortii acesteia? Rom.7,24 Intre spirit si corp, intre spirit si materie, Sonia Larian, cu hotarare, e de partea spiritului. Ce-s corpurile, ce-i materia? Prilej de suferinta, injosire si necaz. Bietele corpuri (C.R., 1986) s-ar putea numi si Despre rusinea, beleaua si nenorocirea de a fi suflet si corp, iar nu numai suflet. Inseamna ca autoarea tinde spre budism? Nu, deoarece Buddha considera trupul cauza de suferinta, nu insa de rusine si injosire. Inseamna oare ca autoarea e adepta filosofiei lui Ciran? IarasI nu, fiindca acesta - in Despre neajunsul de a fi nascut - inglobeaza intr-o aceiasi osanda si spiritul si corpul, intreaga fiinta, incepand bocirea omului din chiar clipa intruparii sale. In cartea Soniei Larian (subintitulata roman: e de fapt o autobiografie si, paralel, un jurnal intim) apar personaje putine (textul, mai tot, e alcatuit din reflectii, note de lectura, citate, comentarii, amintiri): mama (Pisica), tatal (Ursul Ursuletul, Lurs, Mormor, der grosse Baaaar, Haplea, Haplisor), matusa Lucy, varul Putregaiul (fiul precedentei), diverse rubedenii, colege, cunoscuti, Cleia Caine-operat, Ciuperca otravita si naratoarea pe nume Ariane Löwenstein ipostaziata drept Ariana,Ariadna, Gels, Gelsomina I (dare in stamba), II (Hiperezitanta), III (Black Hole), Gels Cot B., Stella Penibila. Cu atat de putin material umanliterar se incheaga o carte de mici proportii dar stufoasa intrucat e un motiv de cugetare si deloc lipsit de putere de atractie. Relatiilor de tip Eu-Tu (cu precadere analizate de Mrtin Buber) li se adauga aici relatii de tip Eu-Eu sau Eu-Sinea I,II,III (clasificate pe straturi de adancime sau pe epoci?), toate depanate in jurul temei:rusinea, ocara, buclucul, ponosul, batjocura, (scurt spus: tragedia) de a fi - bietii de noi - fiinte ganditoare si simtitoare in trup. Materia si corpurile: numai durere, sunt fragile, hipersenzitive, penibile, ne fac de ras, ne dezvaluie slabiciunile si neputintele, ne insufla teama, ne pierd, ne pun la cheremul celor care sunt numai trup. Ei, de n-am fi noi trupuri, cine-ar mai fi ca noi, cine ne-ar mai batjocori, ameninta, injosi, chinui! Sa nu mai pofteasca atunci cucoana cu coasa sa-si faca mendrele printre noi! Tot corpul e damnat si rau, de la inceput, din clipa zamislirii. In cel mai fericit si ingaduitor caz s-ar putea spune ca provoaca mila (o mila combinata cu dezxgust), ca starneste o scarba induiosata si vag compatimitoare. Diatriba aceasta (foarte sustinuta) impotriva corporalitatii in general mi se pare a fi dezechilibrata. Desigur ca orice viziune rationala a vietii recunoaste indubitabila superioritate a spiritului asupra carnii. Dar relatia suflet-trup e mai cuminte sa o constatam si dorim ca pe una de cumpanire si inteleapta ierarhizare decat ca pe o recuzare totala dezlantuita a elementului al doilea. La fel si cat priveste moartea, atat de nesuferita si de condamnata in Bietele corpuri. Da, moartea nu-i de nimeni indragita, ceeea ce nu vrea sa spuna ca pentru omenire in general, pentru poporul roman, pentru taranul roman, pentru taranul roman in special, pentru omul sanatos indeobste, moartea nu e lucru firesc. Firesc, firesc, firesc - as repeta in stilul autoarei. Prea multa mila pentru bietii muritori, prea multa compatimire, prea multa dulceata, prea multa analiza, prea mult tremur, prea multa vaicareala, prea multa galagie, prea multe complicatii i se par taranului roman, poporului roman, exagerate de nu si stranii, de nu si straine si isca o mirare de nu si o sila, o sila nitel - in limbaj larienesc - marandenbonica* . Atitudinea aceasta in fata mortii- o atitudine jignita, suparata, intepata, ca in prezenta a ceva trivial-obscen - risca sa para taranului roman, poporului roman, omului comun, afectata si ca un soi de rasfat. (Dealtfel cusurul cartii intregi acesta chiar e: rasfatul, e o spovedanie rasfatata) Mai cuminte e a recunoaste ca intre corp si suflet se cuvine sa se stabileasca un echilibru, unde preponderenta sa apartina spiritului. Nu panica sau deruta acestuia cand intalneste corporalitatea, ci faurirea unor relatii (provizorii) de coabitare. Momentului despartirii sufletului de trup, cine-i mai poate contesta solemnitatea si grozavia? A impinge totusi prea departe, prea staruitor - si pe un ton lacrimogen-otarat - revolta, nu-i semn bun. E adevarat (Unamuno) ca spre viata vesnica aspira omul, dar pana una alta, in sistemul ecologi in care fiintam (haladuim), viata si moartea sunt indisolubil legate; a nu concepe sa mori e, repet, o alintare: corpul nu e atat un afront pentru om si o temnita pentru spirit cat mai ales un locas temporar, dificil, nu si neaparat cu toate atributele infernului batjocoritor. Echilibrul nu-i necunoscut nici Soniei Larian, dovada ca in decursul cartii simtul umorului se vadeste parca mai puternic decat simtul tragicului. De ezemplu, remarcabilele note (pag. 220 si urm.) asupra ceremonialului introductiv al mortii: nu se moare, in civilizatie, asa cu una cu doua, usurel si fara forme: se cade a se implini mai intai toate datinile administrativo-sanitare si a face toate analizelel medicale posibile. Pasajul referitor la aceste analize si la caracterul lor ineluctabil e de toata nostimada. Extrem de izbutite sunt si observatiile etimilogico-semantice despre cateva cuvinte straine, ca verbele to like (engl.), si heilen (germ.) ori adejectivul obscenus (lat.). Ceea ce ma uimeste insa din partea unei autoare atat deculte e ca citeaza in franceza pe Rilke, pe Kierkegaard, pe Koestler, pe D.H. Lawrance, pe insusi Platon! si din Tao-to - king! Marturisesc totodata a fi fost deseori prins de sprintara naratiune, de slaturile ei, de felurimea observatiilor, de vivacitatea, sinceritatea si insolitul stilului. Ba chiar si de staruintele autoarei, de repetari, de neobositele accentuari si reveniri. Ba si de teme insasi a asa zisului roman pe care ar fi trebuit sa o primesc mai ospitalier si sa o privesc mai cu rapida intelegere ca unul care am avut de patimit de pe urma trupului. Nu-mi da voie dreapta socoteala sa fiu intru totul de acord cu ideea aceasta a repulsiei depline fata de materie (care nu-i blestemata). E, in carte, un maniheism ce mi se arata pur teoretic. Ma refugiez - ca unul care a putut si el constata ca numai prin intermediul corpului au asupra noastra putere cei ce sunt numai trup - in ideea echilibrului cu preponderenta acordata spiritului. Poate parea o solutie banala, eclectica, fada, nu-i mai putin inteleapta si eficienta. Cat despre moarte, pricep reactiile Ursului (perspectiva mortii il schimba cu desavarsire: om sobru, calm bland si grijuliu, incepe sa pregateasca tot felul de mancaruri complicate, incepe sa dracuie de istov, se incuie in sine, totul iI devine indiferent), ale Annei de Austria (nu vrea sa se impartaseasca in vederea sfarsitului), ale Putregaiului (cancerul mamei sale il duce la un cinism tamp), ale altora - deconcertare si spaima - dar nu o pot privi (moartea) altminteri decat ca o interventie a raului si ca o pedeapsa care trebuie acceptata fara mirare, frica si zdruncin. Da, e nefireasca in sine; in conditiile vietii e atotprezenta si e bine a deprinde sa ne resemnam si sa ne obisnuim cu ea. Bietele corpuri! Li se cer multe, n-au ce face, e bine sa invete a se duhovnici si ele, pe cat se poate. Caci nu-i deajuns spiritului sa compatimeasca trupul ori sa dea toata vina pe el; mai trebuie sa si-la apropie, dat fiind ca-i poarta raspunderea. Asta-i singura solutie - si trag nadejde sa nu para marandenbonica Gelsomiei I,II,III. *marandenbonic: urat, vulgar, nefast, ostil Textul ne-a fost furnizat prin bunavointa domnului Florian Razmos

Sorin Dumitrescu N. Steinhardt