Bunul meu amic Ioan Buduca se intreba ieri cu glas tare cum se face ca intr-o tara in care mai toate lucrurile merg prost, sportul romanesc merge asa de bine. Daca - zicea el - era de inteles ca in timpul comunismului regimurile din Est sa acorde o mare importanta competitiilor sportive in dorinta lor oarba de a demonstra si pe aceasta cale superioritatea lagarului socialist asupra sistemului capitalist (ajungandu-se pana la aberatiile din fosta RDG, unde sportivele erau in asemenea hal pompate cu hormoni si anabolizante incat nu mai stiai la un moment cine alearga: un barbat sau o femeie?), sunt mai putin explicabile succesele noastre in lant de azi, cand banii se dau cu taraita sau nu se dau deloc si (cum titra ZIUA) o serie de federatii sunt in pragul falimentului. Opinia mea este ca daca acum suntem la sport in primele 15 natiuni ale lumii (cu sanse sa urcam in primele 10), acest fapt se datoreaza in mare masura oamenilor din umbra, antrenorilor, tehnicienilor, formatorilor de talente care iau un pusti sau o pustoaica din clasele primare si o duc pana unde-a dus-o antrenoarea de la Constanta pe minunatia de Diana Mocanu. Ei muncesc uneori in conditii indescriptibile si nu-i tine acolo decat himera unei medalii europene, mondiale ori olimpice. Si nu ma gandesc numai la Octavian Bellu (o vedeta, pe meritate, si el, caruia gimnastica noastra ii datoreaza enorm), ci mai ales la acei anonimi care nu ies (daca ies!) in atentia mass-media decat o data la doi-patru ani, pentru a fi repede uitati, si care o iau mereu, cu aceeasi himera in minte, de la capat. In vreme ce orice fraza agramata a nu importa carui "mare" conducator de club de fotbal din divizia A e mediatizata pana la satietate, slefuitorii acestia eroici abia daca au parte de-o notita fugara in vreun cotidian judetean. Lor - modestul meu omagiu.

Ioan Grosan