Ma gandesc cu groaza la ziua in care o sa ma privesc in oglinda si n-o sa ma mai recunosc. Deloc.

Oricum sunt multi anii de cand ma uit si-mi dau seama ca am cam uitat cum eram pe dinlauntru. Invelisul pare cat de cat la fel: ochii, gura... Dar ce aveam de gand sa fac cu mine, si ce am ajuns, sunt doua povesti total diferite.

Lumea pare sa fi facut o psihoza in legatura cu atingerea tineretii fara batranete. Aud vorbindu-se de botox, de cocteiluri de vitamine, de noi creme minune, de liposuctii...

Sa nu ma credeti vreo mironosita. Nu-mi place ridul dintre sprancene. Si nici cel tocmai format in coltul gurii.

Dar cred ca e nevoie urgenta de un tratament pentru cei ca mine, care sunt pe cale sa-si rideze idealurile, sa imbatraneasca pana intr-atat incat sa uite sa priveasca cerul sau sa se bucure de citirea unei carti frumoase.

Parafrazandu-l pe Brancusi, copilul din mine mai misca. Dar pana cand? Ma uit in oglinda si mi-e frica sa nu dispar. Pana la moartea fizica.

Trebuie sa-mi fac repede un botox pentru minte, o liposuctie pentru inima si niste hormoni de crestere a nivelului de literatura si fllme valoroase in sange.

P.S. Ordinea tratamentelor nu are legatura cu nici-un personaj din realitate.