Propunerea privind alaturarea Rusiei, Turciei si Romaniei in solutionarea crizei transnistrene a fost privita ca o incercare a Moscovei de a complica lucrurile prin exacerbarea dimensiunii gagauze a problemei. Continuarea crizei ca urmare a acestei complicatii suplimentare ar oferi Rusiei un motiv de interventie si totodata ar induce tensiuni in relatia romano-turca, adica intre doua tari NATO.

O atare interpretare mi se pare superficiala. Gagauzia nu este Ciprul de Nord iar Ankara nu are asemenea interese acolo incat sa-si riste relatia cu cel mai prietenos vecin din zona Marii Negre. Totodata, interesele Rusiei se definesc intr-un orizont geo-politic mult mai larg decat cel al harjoanei cu Romania pe tema Basarabiei. Acest orizont trebuie scrutat spre a formula un raspuns romanesc adecvat la balonul de incercare rusesc.

Dupa ce a asteptat zadarnic o oferta serioasa din partea occidentului euro-atlantic, Rusia cauta astazi sa-si edifice singura statutul international. Ea vizeaza revenirea in jocul global. In acest demers se pleaca de la doua ipoteze esentiale si anume: Europa, inca divizata si egoista, nu poate deveni un actor cu relevanta globala fara sprijinul Rusiei; SUA, tot mai singure pe "axa binelui" si tot mai lipsite de o doctrina universalista, ca si de spiritul de sacrificiu necesar pentru impunerea ordinii lor in afara, nu-si pot purta razboiul cu "axa raului", indispensabil in mentinerea dinamismului lor intern, fara neutralitatea binevoitoare a Rusiei.

In atari conditii, Kremlinul poate proiecta o frontiera occidentala "fermoar" care sa-i asigure conexiunea complexa si durabila cu o UE extinsa. Avanposturile sale pe respectiva frontiera ar fi regiunea Kaliningrad, Belarusul (a carui uniune de tip confederal cu Rusia, de acum inevitabila, asteapta doar aparitia la Minsk a unui guvern daca nu democrat cel putin civilizat) si Transnistria. Lituania (ca si celelalte tari baltice) si Romania vor fi contrafortii UE. Prinsa intre Belarus si Transnistria, dar si cu Crimeea in spate, Ucraina ar urma sa aiba un statut special: ancorata in UE prin Polonia si Romania (caci statutul de membru UE este imposibil de obtinut pe termen mediu) ea va oferi Rusiei o ancora suplimentara in UE prin intermediul Comunitatii Statelor Independente (CSI). O densa retea de comunicatii si o infrastructura energetica integrata, precum si facilitati de trecere a frontierei impuse obiectiv de existenta acestora vor constitui structura unui sistem de intrepatrundere ruso-europeana. Respectivul sistem isi va gasi un posibil cadru politic intr-un Consiliu al Europei transformat in integrator sau in piesa de articulare a UE si CSI. Asemenea evolutii se intrevad, deja, cu un grad rezonabil de probabilitate.

Cat priveste frontiera de sud a Rusiei, lucrurile par oarecum clarificate. Moscova a reusit sa evite a mai fi bariera ortodoxa in calea expansiunii fundamentalismului musulman, lasand Americii rolul de a combate amintitul fundamentalism si "placerea" de a se afunda pe termen lung in complicatiile orientale, istovindu-si fortele. Operand de pe teritoriul fostelor republici sovietice din Asia Centrala, SUA apara astazi granita rusa, in timp ce statele independente succesoare ale acelor republici vor cauta din ce in ce mai mult cooperarea cu Moscova atat pentru a fi sigure ca Washingtonul nu va face presiuni prea mari asupra traditiilor lor culturale si a independentei politice legate de ele, cat si pentru a-si putea valorifica atuurile economice (hidrocarburile) pe pietele occidentale.

Problema cea mai complicata ramane, insa, Caucazul (si, legata de el, zona Marii Negre). Acesta este dopul de la sticla cu petrolul caspic. Moscova a reusit, pana acum, sa-l tina strans in mana. Continutul sticlei este, insa, efervescent si orice slabire a stransorii va face ca dopul sa sara in fata celui care l-a scapat de sub control. Pe de alta parte, actuala politica a Rusiei in Caucaz este din ce in ce mai greu de sustinut. Ea rapeste nu numai vieti si resurse economice rusesti ci si acea legitimitate morala de care Kremlinul are nevoie spre a se prezenta ca aparator al democratiei in relatiile internationale si ca sustinator natural al politicii de emancipare a UE. Situatia devine cu atat mai grava cu cat, odata cu intrarea statelor central-europene din fostul bloc sovietic in UE, critica occidentului la adresa politicii caucaziene a Moscovei se va ascuti.

Rusia este, deci, sincer interesata de stabilizarea Caucazului. O solutie in acest sens ar parea sa fie consolidarea pozitiei sale la Marea Neagra in conditii care sa ofere, totodata, motive pentru calmarea spiritelor in Transcaucazia. intr-o asemenea observatie isi poate avea originea ideea unui parteneriat special al Rusiei cu Romania si Turcia. Ultimele doua sunt membre NATO. Una este o tara islamica, dar cu regim secular, in care venirea la putere a unor forte musulman-democrate marcheaza intoarcerea atentiei spre modernizarea interna si relativa autonomizare fata de politica americana. Reconcilierea greco-turca faciliteaza si ea apropierea ruso-turca. In fine, perspectivele, dar si dificultatile integrarii europene a Turciei si Romaniei, fac interesanta, inclusiv pentru acestea, o cooperare aprofundata cu Rusia.

Trilaterala Rusia-Romania-Turcia ar putea reprezenta, asadar, formula de parteneriat local intre Rusia si NATO, precum si interfata intre Rusia si UE la Marea Neagra. O atare formula ar fi apta sa opreasca extinderea NATO si UE la limita Caucazului, dar ar oferi garantii directe - economice, politice si chiar militare - pentru stabilitatea si prosperitatea tarilor caucaziene. O solutie federala de felul celei deja negociate cu Osetia de Sud ar deveni atunci acceptabila pentru rezolvarea conflictelor secesioniste din regiune, deschizand calea unei relatii de tip finlandez intre Caucaz si Rusia.

Romania ar trebui sa ia serios in consideratie aceste proiecte. Devenita tara de flanc a NATO, rolul sau nu este acela de a sapa transee, ci de a construi punti!

Articol disponibil la adresa http://www.ziua.net/display.php?id=145050&data=2004-04-20