Lectia de anatonimie

Prin parafraza la Flaubert: vin vremuri cand oamenii cei mai inteligenti somnoleaza intr-o suficienta de neinteles.

Un numitor comun care poate devia pe termen lung constiinta publica. Bunul simt devine inoperant, ridicol chiar. Contam pe anticorpi. Pana cand?

* Tonul in orice imprejurare tapan si incruntat are un singur leac: rasul. Rasul ca forma a inteligentei. Prostia e totdeauna grava. Prostul nu stie sa rada. Ranjeste sau face bascalie. Primul articol pe care l-am publicat in 1990 se numeste Masura rasului. Variatiuni pe o tema de prin anii '70. Unii m-au injurat. Cei mai multi s-au facut ca ploua. Dar l-au bifat. Sa fie acolo! (O stiu de la un Diavol de Iarmaroc. Veche cunostinta. L-a prins si pe el comunismul in Romania si n-a mai avut pe unde scoate camasa. Isi gasea de lucru, ca om bun la toate, pe la niste teatre din provincie. Acum someaza. Dar are mari planuri de viitor). Cu totii, amici si inamici, am imbatranit intre timp cu doisprezece ani. Cum nu-i pot iubi, dar nici ura nu se lipeste de mine, simt ca ratez iremediabil.

Vad si nu pot sa cred cum prolifereaza spiritul politruc. Deghizat in fel si chip. Incoruptibilul, Vesnicul ingrijorat, De-tot-stresatul, nu lipseste nici Istericul-bine-dispus. Spiritul politruc nu are varsta. O parte dintre maestri vine din extrema dreapta interbelica. Ucenicii, la randul lor astazi profesori, s-au calit prin rezistenta eroica bine temperata si uneori chiar prin trai bun in timpul comunismului. Ucenicii de azi inca se scolesc in focul tranzitiei. Ca niciodata, smecheria isi da mana cu inteligenta. Experienta cu totul noua, se anunta stralucite cariere internationale. Cealalta parte dintre maestri vine din stanga comunista. Tot interbelica. Impreuna cu ucenicii si apoi cu uncenicii ucenicilor, cu totii sfarsind sau continuand ca profesori, iarasi se stie ce si cum au facut. Numai ca, place sau nu, acest tip de politruc (adevaratii politruci, scoala lui Lenin si Stalin, experienta sovietica etc., etc.) par a fi inteles mai bine istoria. Nu intreb ce-i de facut. Este titlul unei carti din care, direct sau indirect, decurge o crunta istorie insangerata.

Eu sunt un calator singuratic intr-un tren de noapte. Nu pot dormi. Citesc un roman prost. Nu mai fumez. Nici sa beau singur nu-mi place. Plictiseala mare. Asa ca trag semnalul de alarma. Trenul se opreste brusc in plin Baragan. Bezna. Controale. Cercetari. Amenda. Ehheee, de data asta ai scapat ieftin! Oare?

* Cat despre cele trei fete cucuiete, Lavinia, Claudia, Corina, ce pot pentru ca sa spun, nene Iancule? (Ca, de te-ai face macar o clipa printre noi, nu ne-ai mai recunoaste, cat de rai ne-am facut, din buni cum ne stiai!). Atata doar, ca au acceptat un pret mult prea mic pentru fotografiile alea. Ele nu si-au vandut trupul si nici sufletul, cum cred tampitii. Au vandut niste fotografii. Aveau dreptul sa le faca. Nu este nimic indecent in asta. Imaginea lor insa valoreaza mult mai mult. N-a fost sa fie, fetelor! Nu ati avut cu cine va sfatui. Iar pe imbecili, lasati-i in plata Domnului! Nu va indoiti ca tara va ramane pe mai departe datoare. Castigul si pierderea sunt insa pe cont propriu.

* Operat de o tumoare fatala, cainelui nostru Paco i se mai dadura trei zile. Dar el trai inca trei luni. Mai plin de viata ca niciodata. Tandru, credincios, jucaus, mancau, incapatanat, ascultator, viu in toate felurile, si in casa langa noi toti, o faptura egala noua, o echivalenta misterioasa. Pana se topi de tot. Dar nici in timp ce murea, dupa blestemata injectie letala, nu avu nici unul din semnele exterioare premergatoare mortii. Culcat pe o parte, relaxat, ochii inchisi, respiratie calma, era o faptura care gandeste si viseaza. Cum interpretati asta, doctore? Cred ca a trait din iubire, spuse doctorul.

* Intru pe Maresal Prezan, opresc la semaforul de la Arcul de Triumf. Piezis, in dreapta mea, o masina traznet. La volan, nimeni. Mi s-a intamplat mai demult, la Londra. Obisnuit cu volanul pe stanga, imi arunc ochii pe carosabil si ma ia cu frig, sub nasul meu masinile ruleaza in viteza dar nu zaresc soferii, pana vad una plina. Numai ca biata mea imaginatie o si daduse pe gotic, eram doar in Old England!

Dar ce se intampla la Arcul de Triumf? Semaforul este inca pe rosu. Ma inalt cat pot deasupra volanului. Bijuteria pe roti din dreapta mea nu este goala. Pe bancheta, ceva mic. Ai zice ca nu ajunge nici cu mainile la volan, nici cu talpile la pedale. Dar semaforul o da pe verde si masina porneste in tromba. Vesel si bine dispus, nimeni altul decat Adrian Copilu' Minune. Imi placu. Curat magie alba. Altfel, cum ar putea el cotrola banda pe care circula?!

Intr-o seara la TV el vorbi despre sine, ca un om liber.

El isi traieste viata cum crede si isi face fara cusur meseria. Inadecvat moftangiul care il certa ca nu acorda predicatul cu subiectul si, vai de mine si de mine, ii da voie mitocanului sa-i lipeasca pe frunte cu scuipat suta de dolari. Si nu se amuza cand Minune se tavaleste de ras in timp ce spune: daca e sute, poa' sa fie si inundatie! Personaj balzacian, cheltuieste mai mult decat castiga. Piticania traieste fabulos intre domestic si infernal. Isi asigura fanii ca pentru el nu exista adversari, insa de va fi cazul, el stie sa piarda. Iacata un posibil model pentru oarecari oameni politici?

* Peste umarul Patriarhului, in tribuna oficiala, balansand imprudent pe treapta ingusta, domnul Petre Roman isi repede mana spre presedintele Bush, macar o clipa sa-l tina in loc, impunge aerul cu degetul, vorbeste, vorbeste, surasul lui de Crai de Ghinda. Mi-l amintesc cum tot asa, peste rand, i-a dat à l'époque, un steag gaurit, presedinelui Clinton.

Invitat ceva mai devreme la TV si intrebat ce inseamna pentru el vizita presedintelui George W. Bush, fostul prim-ministru da un raspuns cu adevarat memorabil: mi-am vazut visul cu ochii...

Istoria, ca un vis al domnului Petre Roman...

* Ambalat temperamental, in curtea Casei Monteoru, un domn nici tanar nici batran este de parere, si chiar poate dovedi, numai ca este deocamdata ocupat la Targul de Carte, ca americanii au ionizat atmosfera, provocand curcubeul acela. Rainbow...

* Nicaieri, in orasele pe unde am umblat, in lume, nu am vazut, ca la Bucuresti, atatea moace suspecte si asa de multe femei frumoase. Pe strada, in magazine, la piata, in metrou etc. etc.

* De cum se instaleaza la Berlin, mostenitor tarzielnic al unei averi bunicele, Caragiale se pozeaza sezand turceste pe covor, intre carti si in costum de arnaut. Ii scrie prietenului Alceu Urechia (14 martie 1905): Plange-ma! In acest moment pun in gura prima franzela a exilului.

* Umblu la telecomanda si dau de domnul Horia Roman Patapievici. Invitat la o emisiune nu-stiu-care. Amfitrionul este un tanar cu oasele fetei taios accentuate. Foarte respectuos. Auzii doar finalul unei intrebari: (...) sa inteleg deci ca nu sunteti un modern? Si raspunsul: sunt un modern pana in varful unghiilor. Dar sunt un modern tulburat. Fiindca... Tocmai atunci suna telefonul si pierdui urmarea. Proba de laborator merse insa la analize. Va dura, avem de a face cu un animal de rasa.

Consacrat voltaic in mai toate genurile literare, domnul Patapievici nu povesteste niciodata nimic. El explica. Oral sau scris. Deseori, cand vorbeste natiunii pare a se adresa unor elevi de la scoala ajutatoare, efortul lui este de a observa ca e inteles cat de cat. Bietii elevi intarziati ar trebui poate sa-si dea si ei seama ca pacienta domnului profesor are totusi o limita. Hotarat sa nu-i abandoneze. Fata lui tradeaza, la intervale scurte, o suferinta atroce. Anuntata insa, si doar atat, de cate o colica abdominala. Un zambet obosit, dar mereu binevoitor, isi face loc uneori. O raza de soare. Un observator rautacios ar putea dezvolta un scurt eseu despre geniu si convertirea dispretului in mila? Greu de patruns. Acest Patapievici este insa o mica industrie de efecte speciale. Cand nu-si pune cel mai performant costum de scafandru pentru a plonja intr-o cada de baie.

* Piata Amzei. Pescarie. O doamna intre patruzeci si saizeci. Imbracata cu oarece gust, fara sa o nimereasca insa la pantofi, un soi de coturni sofisticati, ai zice ca a luat din greseala troapele nepoatei. Cu voce dulce, ea cere: un crap mai mic sau o stiuca mai potrivita.

Trag cu ochiul la revista "As" pe care tocmai o cumparase o pereche de tineri. Un interviu cu Dan Pita. Cunoscutul regizor o spune fara ezitare p-a dreapta: nu doar in tara, ci si in strainatate, se resimte o mare foame de film romanesc. Trag aer in piept. In sfarsit! Era si timpul.

* Vis comica. Forta teribila a comicului. Devastatoare atunci cand intervine involuntar. Fericiti cei luati, fara sa stie, de vicleniile comicului. Ale lor sunt vremurile de azi. Sau numai par a fi?

Articol disponibil la adresa http://www.ziua.net/display.php?id=105900&data=2002-12-02