Cu ultimul (si cel mai ambitios) dintre volumele sale de versuri (daca nu cumva cuvantul "versuri" e impropriu pentru notatiile parca scrijelite, oranduite intr-un soi de versete ce vor sa fixeze spasmuri ale materiei sufletesti sau scari de iluminare ale constiintei, din Daniel, al rugaciunii) Daniel Banulescu reinstaureaza actul poetic in spiritual, convertindu-l intr-o "disciplina interioara", aproape intr-o asceza. Daca, in cartile sale mai vechi, poetul practica un fel de bufonada cu oculte dimensiuni soteriologice, propunand (mai mult sau mai putin explicit) rasul benign ca forma de terapie pentru o lume si o umanitate iremediabil atinse de "semnele vremurilor", de data aceasta "discursul" sau se infuzeaza de gravitate, devine nelinistit metafizic, dobandeste accentul cartilor profetice. Recuperand astfel o "primordialitate" a poetizarii, care se naste din trairea nelinistita si simultana a lui "mysterium fascinans" si "mysterium tremendum" ce incearca sa sa articuleze o experienta (in fond indicibila) a sacrului si sa rosteasca frisonarile unei constiinte eminamente apocaliptice. In luarile noastre de cuvant am propus termenul de apocaliptic pentru a desemna orizontul de existenta al omului actual, care ramane (ar trebui sa ramana) suspendat intre o infinita disperare si o nesfarsita speranta, asa cum orice apocalipsa inseamna un sfarsit, dar si un nou inceput. Prin urmare spiritul apocaliptic este scindat, infatisandu-ne concomitent o "fata nocturna", legata de patosul (auto)nimicirii, dar si o "fata diurna" care exprima aspiratia reinstaurarii (a existentei, si, odata cu ea, a culturii) intr-o ordine metafizica. Putand fi definit de asemenea ca o "ideologie" a dorintei de moarte, el, dispune de capacitatea de a anihila indiferent ce, inclusiv pe sine insusi si, in poezia de pana acum a lui Daniel Banulescu, se putea decela tocmai aceasta tendinta a apocalipticului (privit in dimensiunile sale nocturne) de a se autonimici prin deriziune si parodie. In aceasta ordine de idei, textele din Balada lui Daniel Banulescu ilustrau "duplicitatea" esentiala a lui homo apocalipticus, care-si exercita verva nimicitoare asupra lucrurilor si semnelor, problematizandu-si insa, in acelasi timp, propria disponibilitate pentru parodia blasfemiatorie (caci vizeaza absolutul) si pentru o religie a nihilului, de vreme ce acestea devin, la randul lor, obiectul luarii in deriziune. Exista prin urmare in Balada lui Daniel Banulescu o filosofie a rasului legata de ceea ce s-ar putea numi parodierea parodicului; desi satira metafizica atinge aici cotele paroxismului, devenind farsa enorma, tocmai aceasta caricatura sans rivage face ca, implicit, spiritul "satanic" sa fie supus comicariei demistificatoare, iar parodia sa-si dezvaluie o neasteptata dimensiune benigna.

Daniel, al rugaciunii marcheaza aprofundarea apocalipticului, caruia poetul ii descopera "fata diurna".

Cartea sa marcheaza momentele unei intamplari spirituale, ale unei gnoze, cu stadiile ei de inaltare si de cadere, e un fel de "jurnal al fericirii" (si fireste si al nefericirii) pentru elaborarea caruia autorul renunta (asa cum o facuse cu trei decenii in urma si Daniel Turcea in atat de prost intelesul sau volum Epifania) la tot ce se intelege indeobste prin "poezie". Si mai cu seama renunta la iluzia ca experienta sacrului poate fi rostita printr-un discurs coerent din punct de vedere sintactic (stim prea bine ca orice sintaxa falsifica!), astfel incat volumul e constituit din notatii fragmentariste, aglutinate dupa acel principiu "anagogic" (punctul cel mai inalt din hermenutica Sfintei Scripturi) in virtutea caruia fiecare parte trebuie sa cuprinda in sine intregul, un intreg care nu e insa (nici n-ar putea sa fie) "idee", ci "stare". Constient pe deplin de asemenea de imperfectiunile limbajului (care, in mod paradoxal, nu poate transmite frisonul sacrului decat dupa ce si-a pierdut functia de comunicare) poetul isi dubleaza textul de "emblemele" unei scrieri pictografice, care, pe de o parte, dezarticuleaza sintaxa, atomizand - uneori in vocabule - fluxul poetizarii, iar, pe de alta parte, "etaleaza" sacrul care "devine prezent" prin simbolurile sale, fie ca e vorba de... reprezentarea Triadei divine fie de simbolul care e in acelasi timp cruce dubla dar si hexagrama, stea a lui David sau pecete a lui Solomon, exprimand unitatea dintre lumile materiale si cele spirituale. In plus, dupa modelul cartilor biblice, poetul opereaza (tot cu ajutorul acestor imagini) "trimiteri" ce evidentiaza unitatea partilor cu intregul, astfel incat din punct de vedere grafic Daniel, al rugaciunii contrariaza prin stranietate (motiv pentru care am si renuntat sa ne ilustram afirmatiile prin citate), dar ciudatenia punerilor in pagina nu trebuie privita in nici un caz ca o excentricitate. E greu de spus fireste acum daca "inovatiile spirituale" ale lui Daniel Banulescu isi vor legitima dreptul la existenta; textul se sustine perfect si fara ele, dar, chiar daca "trimiterile" si "pictogramele" ingreuneaza lectura (iar asta e chiar unul din rosturile pentru care sunt folosite) ele au o functionalitate pe care cred ca am reusit sa o evidentiem suficient de veridic. O carte cu asemenea miza (care, la nivel de intentie, nu are nici un echivalent in literatura romana, trimitand cu gandul spre utopia mallarmeana a Cartii Universale) decat cu mijloacele cele mai neobisnuite. Daniel Banulescu are curajul sa se lanseze intr-o asemenea tentativa stupefianta (deocamdata a publicat doar jumatate), iar actul sau e mai mult decat temerar. Daca va reusi (fie si numai in parte) poezia romaneasca se va imbogati cu o opera care merita (dupa o spusa a lui Ion Barbu in legatura cu Craii de Curte-Veche) sa fie scoasa dintre cartile pieritoare si asezata intre Scripturi.

Articol disponibil la adresa http://www.ziua.net/display.php?id=100667&data=2002-09-23