Marile momente din istoria unei natiuni au, uneori, un destin tragic. Un astfel de moment a trecut pe langa noi, zilele acestea, pierzandu-si o buna parte din valoare in usor grotesca punere in scena a ceea ce se cuvenea a fi, mai degraba, un recurs la emotie si ratiune. Intoarcerea acasa a laureatului Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, a avut un astfel de destin nefericit. Ar fi trebuit sa insemne, poate, simbolic, declansarea unei noi epoci in istoria Romaniei, ar fi putut constitui semnalul inatacabil al asumarii unui trecut prea plin de responsabilitati. In schimb, vizita lui Wiesel nu a fost decat un sir interminabil de ceremonii si festivitati fabricate pentru a vinde o imagine revazuta si readaugita a unei Romanii altfel bine carpite. Asumarea trecutului, renuntarea la tarele unui secol odios sunt, in cazul Romaniei, sintagme care vin sa demonstreze o afirmatie pe care multi o resping: doar marfa de proasta calitate are nevoie de reclama. Privind dincolo de respectul cuvenit celui ce aduce cu sine, in mileniul III, una din cele mai elocvente marturii despre zbuciumul veacului totalitarismelor, energiile dislocate de autoritatile de la Bucuresti cu ocazia revenirii lui Wiesel poarta o mantie evident propagandistica, fiind, in fapt, un camuflaj strident pentru starea bolnavicioasa in care zace Romania.

Sa-i multumim lui Elie Wiesel pentru frumoasele cuvinte ("Stiu atat de bine ca, indiferent ce s-a intamplat aici, nu este vina Romaniei, ci a Ungariei. Jandarmii unguri au venit sa-i ajute pe cei doi oameni ai SS") dar sa nu uitam nici o clipa ca, in spatiul politic romanesc si in cel civic exista destui care isi vor fi frecat, cu satisfactie, palmele la auzul acestor afirmatii. Elie Wiesel a fost, de-a lungul tulbratei sale vieti, un fin diplomat, reusind mereu sa lase, pe oriunde a trecut, o poarta deschisa si un loc de "buna ziua". Este, probabil, rezultatul trairilor extreme de care a avut parte, si, daca ne aducem aminte, cei mai remarcabili dintre supravietuitorii celuilalt Holocaust, cel comunist, au demonstrat, de nenumarate ori, o toleranta pe care calaii cu greu au suportat-o.

Revenind, insa, la ecoul spuselor lui Wiesel, sa ne amintim ca ele vin intr-un moment in care intentia afisata a Bucurestilor de asumare a trecutului se dovedeste a fi superficiala si de circumstanta. Altfel nu se explica ultimele semnale transmise de Comisia pentru Securitate si Cooperare in Europa, unul dintre cele mai active organisme federale americane. Asa-numitul Comitet Helsinki a redactat, recent, mai multe rapoarte rezultate din analiza unor informatii independente despre starea reala de fapte din Romania. Trecutul tarii noastre fac obiectul explicit a cel putin doua dintre acestea. Pe de o parte, CSCE a punctat lentoarea cu care bunurile confiscate de regimurile totalitare sunt retrocedate proprietarilor de drept, cu un accent pus pe proprietatile evreiesti (tot respectul pentru cum stie aceasta comunitate sa fie solidara si sa mearga pana in panzele albe, atunci cand e cazul sa-si apere interesele).

Apoi a fost luat in colimator discursul duplicitar al premierului Adrian Nastase, care, in primavara, vorbea, in America, despre irepetabilul trecut si despre abandonarea oricaror simboluri care faceau trimitere la perioada fascista. Cu toate acestea, a fost nevoie de o urecheala externa pentru ca Guvernul de la Bucuresti sa legifereze interzicerea anti-semitismului, xenofobiei, rasismului - fara prea mult succes, pentru ca reprezentanti ai statului par a intelege ca legea, in principiu, este facuta pentru a fi ocolita. Cat de jalnic suna explicatia ministrului Administratiei Publice, Octav Cozmanca: "Guvernul nu poate smulge placutele cu numele strazilor din Oradea".

Un observator strain, cazut accidental, in premiera, in miezul societatii romanesti, ar putea intelege ca majoritatea tacuta aproba aceste gesturi de, sa-i zicem, rebeliune istorico-politica. Ceea ce strainul nostru nu are cum deduce, pana la urma, este motivul atasamentului unora fata de elementele extremei drepte. Acestea sunt, in fapt, forma de rezistenta in fata unui ciclu inca viu din istoria recenta a Romaniei - comunismul. Cei ce-l venereaza, inca, pe Antonescu o fac, explicit, pentru partitura anti-sovietica pe care a interpretat-o, nicidecum pentru politica de exterminare a evreilor si tiganilor dictata de Berlinul lui Hitler, pe care maresalul a imbratisat-o fara prea multe sovaieli.

Problema reala a Romaniei tine de mentalitatea clasei politice. Asemeni comunistilor, actualii lideri de la Bucuresti alearga dupa legitimare externa, ignorand disperarea interna si percutand doar atunci cand sunt pusi la zid in vazul comunitatii internationale. S-a intamplat anul trecut, pe cand baroana Emma Nicholson nu redactase, inca, forma finala a raportului de tara. S-a intamplat si acum, cand, in toiul dospirii unei decizii pentru viitorul summit NATO de la Praga, Comitetul Helsinki a tras mai multe semnale de alarma.

Si, daca mai sunt voci care contesta unilateralitatea abordarii tematicii totalitare, sa intoarcem privirea iarasi catre ultimele avertismente ale Comitetului Helsinki, legate de elemente indispensabile unei societati democratice: libertatea de expresie si controlul civil real asupra structurilor de securitate (armata, servicii secrete, ordine publica). In Romania anului 2002, ministrii Cabinetului Nastase si parlamentarii care sustin echipa guvernamentala pun in circulatie legi comunistoide urmarind anihilarea ultimei forme de opozitie, presa. Apoi: Rafael Estrella, presedintele Adunarii Parlamentare a NATO, a negat existenta unei liste cu persoane indezirabile, apreciind, insa, ca "orice persoana careia i se va permite sa lucreze cu documente NATO, va trebui sa fie verificata din mai multe puncte de vedere". Ceea ce, in acceptiunea Bucurestilor, inseamna, ca la documentele secrete nu vor avea acces persoane care intretin relatii extra-conjugale sau care, in viata de familie, traiesc, cum s-ar spune, "sub papuc". Curat purificare. Si ar mai fi: dificultatea cu care lucreaza Comisia Nationala pentru Studierea Arhivelor Securitatii, controversele starnite de fel de fel de privatizari ineficiente, blocajul financiar, fraudele fiscale, absenta infrastructurii, ca si lipsa de respect fata de lege, generatorul primar al unei couptii pe care, conform ultimului Barometru de opinie publica, populatia o percepe ca fiind, sub guvernarea Nastase, in plina expansiune. Paradoxul survine tot din lectura acelui Barometru: desi majoritatea tacuta pare deplin nemultumita de performentele actualei administratii de la Bucuresti, un eventual scrutin organizat in acest moment nu ar produce nici o schimbare in registrul parlamentar romanesc. Fireste, de vreme ce alternative, fie, ele, bune sau rele, nu exista. Fireste, de vreme ce orice critica este catalogata drept subminare a intereselor tarii. Fireste, cat timp societatea civila romaneasca este ajutata sa nu invete sa-si asume in integralitatea sa trecutul, pentru a se feri in viitor de repetarea greselilor odata comise.

Important, insa, este ca a venit vara, sezon in care restantele nu mai au importanta. Institutiile statului, obosite, sunt in vacanta. Ce mai conteaza ca pana la Praga au mai ramas trei luni si cateva zile.

Articol disponibil la adresa http://www.ziua.net/display.php?id=96708&data=2002-07-31