Pentru a putea trimite un articol trebuie sa va autentificati.
poeme Gabriel Chifuminunata carte vie n-ai vrea s-ajungi sa citesti minunata carte vie ale carei pagini cresc precum ramurile maslinului? daca iti lipesti urechea de copertele sale, ii auzi inima batand. daca o scrijelesti cu unghia, se iveste sangele, un sange auriu. ea intra in rezonanta cu cititorul: cand iti plac intelesurile sale, paginile i se umplu de roua; cand nu, cuvintelor ei le dau lacrimile. de fapt, nu o poti citi cu adevarat decat traind-o. ca gura unui aspirator cosmic ea iti absoarbe privirea si prin privire intreaga faptura, te face locuitorul sau. de la un capitol incolo hartia cartii ramane alba si tot inscrisul ei coboara in viata noastra, ca o piele acopera pamantul. cine o citeste pana la sfarsit isi schimba compozitia moleculara, trece din lume in lumina, ca la frontiera, emigrantul, definitiv, dintr-o tara in alta. alta incercare de a rezuma viata mea n-am ajuns la cer dar in cateva randuri m-am ridicat de la pamant. noaptea, cand ceilalti dormeau, m-am ridicat precum puii de pasare slabi care-nvata sa zboare. ei dau din aripi in adierea verii, fal-fal, stangaci, anevoie - si eu, cu pumnii stransi, cu inima asurzitoare am facut un pas, doi, trei, prin vazduh, apoi am cazut, dar am vazut ca merge... (nu o data intre anii succesivi ai vietii mele s-au cascat prapastii: tari de cenusa prin care vantul alcoolizat sufla dandu-mi sfaturi in limba mongola. nu o data iadul a rasarit in cuvintele mele precum macii aprinsi in lanul de grau. si nu o data cetati agonice de sus s-au prabusit peste mine. dar de fiecare data cineva m-a cules de sub daramaturi ca pe o gaza? ca pe un banut de argint? si m-a tinut intre degetele sale transparente. da, de fiecare data o poarta s-a deschis in zidul opac.). n-am ajuns la cer dar de cateva ori m-am ridicat de la pamant. patru elefanti patru elefanti tristi trec pe un drum pustiu si cara in spate lumea mea. de fapt cara in spate o carte uriasa in care sunt inchis eu. la pagina 2 ma prinde ploaia, inot intr-un rau si poate chiar ma inec. la pagina urmatoare ma indragostesc lulea. un capitol dupa aceea o parasesc / ma paraseste. la pagina 101 imi cade din inima un vers negru si totul se intuneca, se face noapte in plina zi. la pagina 102 biserica e luata de vant si se pierde in zare. la pagina 200..., habar n-am ce se-ntampla, pagina e alba, cartea se scrie pe masura ce ma misc eu in paginile ei. patru elefanti adormiti duc in spate o carte terifianta si vie in care sunt intemnitat eu. patru elefanti tristi ratacesc pe un drum pustiu, dintr-un vis dilatat, amniotic. ca o familie care se muta nu stiu exact ce las in urma. ma simt cum trebuie sa se simta o familie ce tocmai se muta in alta casa. o parte din lucruri inca mai este aici, o parte deja este dincolo. nu ma insel: uneori patruzeci sau cincizeci de procente din faptura mea, alteori mai mult, optzeci, nouazeci, se afla deja in pamantul rece, in mormant. nu mai inteleg totdeauna bine lumina. in schimb, am inceput sa traduc fara dictionar texte grele din limbile neincercate ale intunericului. cosarul, ceasornicarul aseara (stateam pe terasa), dumnezeu a fost aici. a venit ca adiere amestecata in adierea obisnuita. a umplut spatiul. toti, si buni si rai, ne-am miscat prin el asa cum vara, la mare, intri cu tot trupul si inoti in apa limpede, fara hotare. aseara, fara sa simtim, el ne-a desurubat craniile, ne-a desfacut inimile, s-a uitat in ele, le-a masurat. era ca un cosar venit sa desfunde hornurile oraselului. era ca un ceasornicar venit sa curete ceasurile. dupa ce a plecat, eu, din paharul in care nu mai era vin, am baut vin tare si rece. dupa ce a plecat, eu, care mi-am vandut bicicleta, am mers pe bicicleta, am strabatut strazi noi, necunoscute si cand strazile s-au terminat inca am continuat sa rulez, pana foarte departe. pana foarte departe. si-si m-au prins zorii in pat strain. n-am recunoscut locul si nu m-am recunoscut nici pe mine. ce casa este acasa si ce trup este trupul meu? ca si cum as trai descompus in corzile unei harpe peste care cineva isi trece degetele inainte de a inghiti picatura de cianura de aur... ca si cum as fi o luntre care pluteste in acelasi timp pe mai multe rauri. ma trezesc in pat strain iar cel care se trezeste nu sunt eu. am cosmaruri in patul de aici, fac dragoste in alt pat, si in alt pat veghez insomniac, si in alt pat stau scufundat in vise ca radacina-n pamantul negru. eu ma uit de departe jumatate curios jumatate plictisit la toate aceste insailari ale mele. ma voi retrage, ma voi retrage intr-un cuvant neinsemnat care sta pe buzele mariei ca roua pe camp dimineata. tristete pietrificata frumusetea s-a sters de pe chipul tau precum cerneala din compunerea decolorata de vreme. cum fac albinele miere, de la inceput corpul tau secreta tristete, tristete care se pietrifica in ani. pe aceasta tristete pietrificata locuiesti tu, doar tu, ca intr-o tara cu un singur locuitor. vantul bate si strica peste noapte coliba de nuiele pe care o ridici tu peste zi. anii se misca in cerc, se intorc, traiesti ca-ntr-o tiribomba cu incetinitorul, de la copilarie la batranete si inapoi, repetat. da, s-a sters frumusetea de pe chipul tau ca numele actorilor de pe afisul uitat sub soare si ploaie. egala tu cu tine mereu, adancita in tristetea ta fara capat. uiti sa vorbesti, uiti sa vezi si sa auzi, devii transparenta, semeni cu aerul, vrabiile si randunelele zboara prin tine. inainte de nastere: amintire creierul meu era legat de soare, inima mea era legata de ocean. coridoare largi porneau de la mine si duceau pana in bolborositoarea delta de fraze, pana in furtuna de stele. in loc de ochi aveam si eu, ca fiecare, raze si vedeam deodata totul cu ele. pelerinii imemoriali ai luminii imi paseau prin artere tinand loc de sange. prin fata mea, fulgerator, fara sa ma atinga, treceau secolii ca vagoanele luminate ale trenului rapid noaptea printr-o statie mica. iar sangele meu statea in fotoliu si asculta visator (cum o asculta un nepotel pe bunica sa la gura sobei) basme despre lumea-de-dincolo-a-oamenilor-nascuti. lumanarelele din cer o tristete in diagonala ma izbeste in piept ca un fulger. de durere izbucnesc in plans. inchisi in lacrimile mele o sumedenie de insi (sinucigasi?) inoata disperati, traiesc potopul. dupa ce a cutreierat toata noaptea pe coridoarele vraiste ale cosmarului aidoma unor turisti japonezi pe strazile barcelonei, vantul ajunge la mine. imi lasa pe buze un verset in limba inrourata a vrabiilor. apoi ma ia cu el. impreuna stingem rand pe rand lumanarelele din cer. (din volumul Bastonul de orb, in curs de aparitie la Editura Scrisul Romanesc)
| 
Nr. 2826 de luni, 29 septembrie 2003
Mustapha Essaid a castigat crosul "Loteriei Nationale" (19 afisari) 
