Nume:
Parola:
Utilizator nou »      Parola uitata »
Memoreaza datele de autentificare?

puzzle

As vrea sa semnalez - si sper sa nu ma insel in aprecierea mea... - un dezechilibru, o disfunctionalitate nelinistitoare. La noi, literatura propriu-zisa (poezia, proza) pare sa fie sufocata (e prea mult spus sufocata, e mai potrivit sa spun umbrita?...) de literatura ne-fictiva, de para-literatura (jurnal, confesiune, eseu, articole diverse etc.). Stiu ca operand diferentierea aceasta neta, literatura / para-literatura, ma expun oprobriului si risc sa fiu etichetat drept un demodat minor care mai foloseste termeni ingraditori cum sunt genurile literare intr-o lume a libertatilor, a formelor permisive si intr-o vreme cand textul migreaza proteic, triumfator dintr-o albie expresiva in alta. Stiu, si totusi. Nu este deloc in regula ca, intre literatura si para-literatura, balanta sa se incline categoric in favoarea celei din urma. Cam tot asa cum, daca nu e deplasata comparatia, nu e in regula ca intr-o tara (si anume, aici...) numarul pensionarilor sa depaseasca numarul persoanelor active.

Dar cum a inceput aceasta suprematie ce tinde sa se transforme, ca de atatea ori, in dictatura? Imediat dupa 1989, reactie absolut justificata, autorii au alergat spre zonele de exprimare directa, asumata, pe care le-au luat in posesie precum altadata cautatorii de comori ocupau teritoriile noului continent. Tragand adanc aer in piept, ei s-au indreptat, cu incredere si chiar cu entuziasm, spre document, spre marturia necontrafacuta, spre rostirea limpede, la vedere, dupa ce ani si ani de zile slujisera in transeele rostirii aluzive, "printre randuri", parabolice, esopice, alegorice, metaforice etc. Si nu doar autorii s-au simtit atrasi de noile domenii literare, ci si cititorii insisi.

Ce efect a avut insa aceasta deplasare? Daca imi este ingaduita inca o analogie imediata, as asemana situatia cu aceea a unor oameni care se inghesuie intr-o parte a unei ambarcatiuni si ambarcatiunea e gata sa se scufunde. Apoi toti se muta grabiti in celalalt capat al ambarcatiunii si iarasi se inclina amenintator puntea. Inainte eram toti la prova fictiunii si a metaforei si nu era bine. Acum, ne-am imbulzit la pupa textului direct si inca o data nu e bine. Opinia mea e simpla si usor de formulat: a trecut destula vreme din 1989 si pana acum, astfel incat se cuvine sa renuntam la diferitele forme de exces si sa ne regasim echilibrul. O mare literatura se face totusi cu o poezie si cu o proza pe masura, oricat am pretui literatura-document, literatura de idei, literatura ne-fictiva.

Aici s-ar impune o anumita observatie. Daca un obiect oarecare nu se vede, exista cel putin doua posibilitati: sau el nu se vede fiindca e neinsemnat, inconsistent sau nu se vede fiindca nu ne uitam la el, avem ochii atintiti in alta parte. Care dintre cele doua variante se potriveste literaturii noastre, in acest moment?

Cumva ceea ce se petrece in proza ori in poezia noastra este prizarit, anodin si nu merita decat indiferenta noastra (de nu cumva chiar dispretul nostru)? Se poate zice asa ceva despre un volum de poezie cum este, de pilda, Socul oxigenului de Ion Mircea? Sau despre romanele semnate de Cimpoesu, Ecovoiu, Cartarescu, pentru a ma limita numai la cateva aparitii recente, care-mi sunt cunoscute? Desigur, nu. Dimpotriva. Toate aceste carti, si altele inca, inseamna experiente literare indraznete si novatoare, ce merita cu prisosinta atentia noastra, fie ca suntem cititori initiati, fie ca suntem cititori de rand.

Ce ar trebui facut este sa punem in lumina aceste carti, sa ne oprim privirea asupra lor. Un obiect este ceea ce este, dar este si ceea ce vedem noi in el, ceea ce investim noi in el, ceea ce asteptam noi sa fie, este potrivit valorii simbolice pe care i-o conferim. Poezia romana si proza romana de astazi nu sufera de slabiciune. Ci doar de nebagare-in-seama. Daca ne vom indrepta iarasi privirea asupra lor, cu atentie, cu intelegere, si, de ce nu, cu tandrete, vom avea de castigat, vom gasi macar unele dintre raspunsurile pe care le cautam. Proza si poezia nu pot disparea, fara consecinte grave, din centrul universului nostru: pentru cei mai multi dintre noi, nevoia de fictiune este vitala, ca si nevoia de aer.