Nume:
Parola:
Utilizator nou »      Parola uitata »
Memoreaza datele de autentificare?

Este limpede pentru toata lumea, presupun, ca ceea ce face fostul presedinte sarb si iugoslav Slobodan Milosevici, aflat in boxa acuzatilor la Tribunalul pentru crime de razboi de la Haga, nu este, sub nici o forma, o pledoarie a unui acuzat intru apararea sa. Cel putin din punctul de vedere al justitiei, nu. Milosevici nu a ascuns, nici o clipa, faptul ca intentioneaza sa se apere cu un instrumentar politic, mult mai savuros, daca nu cumva chiar mai consistent, decat cel legal. Dar nu trebuie sa ne mire. Pentru ca Milosevici este, probabil, constient ca in batalia de la Haga nu lupta pentru cauza sa, o cauza, de altfel, din diverse motive, pierduta, ci pentru a atrage cu sine, in caderea provocata de acest vartej, cat mai multi dintre artizanii de hais sau cea ai decesului Iugoslaviei.

Din punct de vedere politic, procesul intentat lui Milosevici este, fara indoiala, important. Nu e cazul sa ocupam spatiul tipografic reiterand premierele evenimentului de la Haga. Din pacate, o intentie buna se impotmoleste - pentru a cata oara? - in vicii de procedura. Credibilitatea demersului juridic este stirbita de o serie de detalii. Florence Hartman, de exemplu: consilier pe probleme de presa al procurorului general Carla del Ponte, este fostul corespondent al cotidianului francez Le Monde la Belgrad. Cat de obiectiva poate fi doamna Hartman, cand experienta-i sarba se incheia, bursc si nesperat, cu o expulzare dictata de nimeni altcineva decat de persoana aflata, astazi, in boxa acuzatilor?

Sa nu fim, insa, chitibusari. Sa ne intoarcem la chestiuni mai serioase. In fond, la Haga nu se judeca doar un lider politic banuit ca ar fi abuzat de instrumentele tiraniei. Procesul de la Haga demonstreaza amurgul acordurilor convenite, intr-un cu totul si cu totul alt context, in urma cu trei decenii, la Helsinki. Suveranitatea limitata, invocata de Administratia Bill Clinton, atunci cand, in primavara anului 1999, incerca sa dea sens actiunilor aliate in Kosovo, a schimbat regulile relatiilor internationale. La randul sau, Milosevici are partea sa de dreptate, atunci cand afirma ca, el, in Kosovo, a facut exact ceea ce au facut americanii in Afghanistan. Adevarul se afla undeva la mijloc. Dar Milosevici este ultimul in masura sa-l identifice. Pentru ca numele lui Milosevici se leaga, inainte de toate, de un sistem politic eliptic in materie de performante. In contextul in care a pierdut toate razboaiele in care si-a angrenat tara pe parcursul mult prea lungii sale domnii, anatemizand, in tot acest timp, pe nedrept, o intreaga natiune, Milosevici si-a surpravietuit gratie obscurelor resorturi ale dezmembrarii fostei Iugoslavii - singurele care i-au servit drept argument consistent in dezvoltarea unei veritabile industrii a terorii.

Jocurile geo-politice au generat o inflatie de monstri in Balcani. Milosevici este numai unul dintre pionii acestei partide care seamana izbitor cu campionatul unui oarecare Mitica, tartor al fotbalului romanesc. Rezultatul - divizarea Iugoslaviei - fusese dinainte stabilita. Dar mult mai dificila era camuflarea firescului in spatele unei strategii a sorocului, in umbra unui destin care sa para mult mai versat decat artizanii temporari ai relatiilor internationale. Un nenorocit de jurnalist (merita impuscati cu totii, vorba altui fotbalistoid roman) a descoperit, pe reversul unui servetel uitat pe o masa din salonul de dineuri al reginei Elisabeta, dovada cardasiei in care se complaceau, pe spinarea cocarjita a muritorilor de rand, faraonii de la Belgrad si Zagreb, Slobodan Milosevici si Franjo Tudjman. Dar, spre fericirea lui, Tudjman, cum ironic constata revista "Feral Tribune", "Canarul inlantuit" al Croatiei, odihneste, raposatul, in Mirogoj, pe colinele Zagrebului, in vreme ce Milosevici mediteaza, ascet fara voie, in celula sa de la Scheveningen, la strategii de subminare a noii ordini globale.

Tactica adoptata de fostul lider de la Belgrad, in fata instantei de la Haga, coincide cu strategia in baza careia si-a construit intreaga existenta politca, izolata, de altfel, in perimetrul international. Tergiversarea. Milosevici acuza tot ceea ce poate fi acuzat, in speranta ca macar unul din numele sonore invocate ca posibili martori ai apararii in fata instantei Natiunilor Unite va cadea, la un moment dat, in suficienta dizgratie cat sa poata fi convocat intru lamurirea unor dedesubturi nu numai de Milosevici stiute. In fapt, aceasta este apararea lui Milosevici si, implicit, putem deduce, acesta este motivul pentru care ex-presedintele a dorit sa se reprezinte singur in fata instantei.