Politica

Aparitia blocurilor în Bucuresti a fost perceput ca un miracol pentru majoritatea oamenilor. Cei care se mutau la bloc paseau într-o noua viata. Scapau de lemne, de carbuni, de soba si de ,,la comun". Cuvinte noi patrundeau în limbajul omului de rînd : sufragerie, debara, lift, casa scarilor, ghena, antena colectiva si alte alea. Avantajele traiului la bloc erau prilej de gelozie, de fala, de diferentiere sociala, pîna la urma. Cine nu a auzit de celebra maxina : ,,la început, la bloc, lumea statea cu geamurile întredeschise în toiul iernii, de cald ce era de la calorifere, maica !"

Pentru unul ca mine, blocul reprezenta un vis. De mic copil, baiat fiind - singurul - taiatul lemnelor si facutul focului în soba era o adevarata povara. Eram singurul dintre ai mei care intram în panica atunci cînd ajungeam la ultimul rînd de lemne din magazie si iarna era de-abia pe la mijloc. Ajunsesem la o vîrsta foarte frageda sa stiu ce-i aia ,,o mie de lemne” si ,,o mie de carbuni", ,,cartela de lemne" si ,,cartela de carbuni". Stiam ca statul da familiei mele ,,pentru mine si sora mea" mai multe lemne si mai multi carbuni. Cineva, acolo sus, ne dadea ceva noua pentru faptul ca eu existam. Aveam dreptul la a primi ,,ceva".

Iernile Bucurestilor mei erau destul de ciudate. Asteptam cu sufletul la gura sa ninga. Am luat si o chelfaneala serioasa pentru faptul ca m-am rastit la mama, pe care, de ciuda c-am vazut-o închinîndu-se si rugîndu-se sa nu vina ninsoarea, am tzipat la ea în felul urmator : ,,asa va trebuie la toti care va opuneti partidului. Sa va bage pt toti la zdup". Saraca mama îsi dusese coltul baticului la gura si ramasese asa cu el si cu ochii mari si cu gura deschisa. Iar ca pocinogul sa fie maxim am mai adaugat : ,,si pe tata ar trebui sa-l aresteze tovarasii pentru ca asculta Europa Libera". Acest lucru umpluse paharul. Mama, saraca, s-a prefacut ca nu ma baga în seama, si bine a facut. Razvratirea mea a trecut asa cum trece o albina în zbor si m-am apucat zdravan de jucat Piticot cu sora mea. Unu, doi, trei, patru : ,,ai intrat în padurea fermecata, mai faci doua mutari". Numai ca, saracul tata n-a mai ascultat radioul vreo trei saptamîni, pîna la Craciun.

Ziua de Craciun era o zi normala. Noi copii o percepeam ca pe ceva ciudat, ca pe ceva pe care numai parintii nostri o respecta ; o respecta ca pe o amintire, ca pe un ,,ceva" care s-a sfîrsit de muuult, de mult de tot, ca blocurile vechi care se demolau ca sa faca loc celor noi, ale timpului nostru. Mama îmi povestea despre Craciunul copilariei ei iar eu ma minunam de norocul pe care-l am sa traiesc într-o lume moderna, departe de acea lume a unor traditii impuse de niste uzurpatori si exploatatori. ,,În regimul burghezo-mosieresc, fortele exploatatoare se foloseau de biserica si de reprezentatnii ei ca sa tina în întuneric masele populare pentru ca sa le exploateze într-un mod cît mai brutal". Aceste cuvinte citite din carti, auzite la scoala în fiecare zi, la radio, la televizor, si cine stie pe unde, faceau parte din baza credintei mele. Doream sa ma fac pionier, salivam la cravata rosie, la bluza alba, la pantalonii negri si basca alba cu insingna în frunte. Era realitatea lumii propuse de mai marii zilei, o lume în care în curînd tramvaiele vor umbla pe sine suspendate, blocurile vor trece dincolo de nori, oamenii muncii vor petrece concediile pe alte planete, noi copii ne vom bate cu pistoale cu laser împotriva fiintelor extraterestre, si în general, tot ce este vechi si perimat nu merita altceva decît indiferenta si repulsia noastra, a noilor generatii ,,de vlastare ale partidului".

Copii au un simtz, sau mai bine zis, simtzuri extraordinar de ascutite. Ce pacat ca oamenii mari nu-i baga în seama. Unul dintre simturi este acela al auzului. Stînd în casa, de fapt în apartamentul blocului vechi, stiam la perfectie cine intra si cine iesea pe usa de la intrare fara sa-i vedem înfatisarea. Îi stiam pe fiecare dupa felul cum deschidea usa, dupa felul cum paseau pe scari. Acest simt se ascutzise în timp ca rod al unei stringente nevoi, si anume, ca sa o detectam pe cea mai importanta persoana a realitatii noastre : pe tata. Era musai sa stim cînd vine tata. Dupa cum pasea, dupa cum întîrzia sa deschida usa, dupa modul cum tushea, stiam daca e în ,,pasa" buna sau rea. Pentru noi era un element crucial, de care depindeau multe lucruri. Daca era într-o pasa buna, lucru care se întîmpla foarte, foarte rar, puteam sa împushcam de la el o ,,promisiune". O data acceptata promisiunea, eu si cu sora-mea, aveam sa-i ,,mîncam zilele" aducîndu-i aminte de ea, de promisiune, pîna cînd, sarmana promisiune avea sa fie transformata în realitate într-o forma sau alta. ,,Dar mi-ai promiiis, mi-ai promiiis, breee ! De ce nu te tii de cuvînt ?" ,,Daa, da, da, v-am promis, fir-as al dracului, dar n-am zis si cînd o sa va iau televizor. Tu ce zici, fa, Mario ?, sa le luam ?, ca mi-au mîncat zilele astia micii". Cînd venea în pasa proasta acasa, tata era lent. Cînd deschidea usa de la intrare, facea o mica pauza, iar dupa ce trecea de ea o trîntea cu calcîiul. Era semn ca în momentul cînd va intra în casa, eu si cu sora-mea trebuia sa fim de-asupra caietelor de scoala si sa scriem ceva. Nu conta ce, dar sa scriem, semn ca ne faceam ,,lectiile”. Moroconos, nervos, încruntat si mîrîind ceva, tata intra în casa aducînd un val de frig dupa el. Cînd era vesel nu-si ,,batea" picioarele la intrare de presul uzat sub care ,,ascundeam" singura cheie a casei. Si le batea numai cînd era suparat, si de fiecare data auzeam cum spune : fir-ati ai dracului cu noroiu' vostru sa fiti.