O toamna cum nici alta bintuie Romania. Pomii adopta xantofila galben aurie, bordata de maro, a frunzelor intr-o mare nuante de verde. Diminetile noastre romanesti, de zi cu zi, intr-o liniste de pasari, curg lenese inspre amiezi, cu noi ducindu-ne prin rosturile unui nou miine, unei sperante, unui gind de lumina. Am muri sa credem ca iubirea nu ar mai fi vreodata. Om inseamna iubire si Dumnezeu chiar daca uitam adesea ca suntem oamenii unui pamint frumos ca minunea asta de tara, pusa in Europa, parca inadins, ca un al doilea rai. Casele capata culoarea sufletelor oamenilor dintrinsele, curtile culoarea harniciei, gardurile culoarea ascunsa a intereselor. Romania se afla la un prag si se lasa dusa in brate, ca pe o mireasa, de o Europa roasa si ea de atitea cautari. Ce stie romanul despre Europa? Legumarii de prin piete nu vad decit sacul plin de ardei capia pe care spera sa-l vinda la un pret bun, negustorii de haine si incaltari se pling de lumea care baga banii in gogosari otetiti, muncitorii cu circa sapa santurile pe la drumuri intre doua rosii cu brinza si multa tarie, agentii de asigurari umbla ca nebunii sa adune niscaiva comisioane sa acopere gaura din buzunarul verii, dealerii scad preturile mascat, bancile se intrec in produse atractive dar hotesti, toata lumea are treaba, ciinii de peste tot, din gari, strazi, curti, piete, paduri, ne urmaresc cu interes resturile prisosindu-ne. Studentimea, dupa o saptamina, e buimaca, oare a inceput scoala? Se cauta gazde, spagile sunt insuficiente, caietele inca asteapta in papetarii si asta pentru ca toamna, universul colorat al unui finis pe un stadion, ne trage o linie in suflete sub care contabilizam iubirile, banii si visele. Cu inca o toamna, atit de frumoasa si fara de pasari, incaruntim un rid sub fruntea chinuitorului gind ca trebuie sa traim. Toamna asta, ca niciodata, nu e o surpriza, a venit ca la carte, cu pasi domoli, fara sa ne precipite in soiosul hainelor groase neschimbate de peste an, verificate, aerisite si categorisite ca fiind inca bune pentru ca nu sunt bani de altele. Patronii s-au intors din cele statiuni pitite prin lume, salariatii asteapta cu sufletul la gura banul acela pe care l-au muncit toata vara. Sacul e cam gol si tziriita e cuvintul de ordine al relatiei patron-angajat. Vine iarna in curind, ca atitea alte ierni si o teama nedefinita incolteste in nesiguranta unor atitea dimineti. Alarmele masinilor s-au inmultit, cocosii sunt tot mai stingheri si politistii au napadit peisajul dintre blocurile gri, terne, in noptile cu luna. O umbra amenintatoare, ca umbra unei palme ascunzind soarele cuprinde furnicarul de oameni ai tarii. O umbra, o stare de nervi inca nedefinita pune stapinire pe noi. Urmeaza o pagina greu de citit, viata in Europa, cu pretul devastator pentru un traditionalism in care ne-am cladit cultura si modul nostru de a fi. Trecem noi si peste asta. Buna dimineata, frati romani, incercam iar a ne naste, cu voi alaturi. |