Cristian UNTEANU, bs801401@skynet.be 

In momentul intrarii tarii noastre in NATO, ca tara, ne-am luat niste angajamente. Printre ele, acela de a forma o armata de profesionisti la nivelul pe care l-am calculat ca optim pentru necesitatile apararii nationale: 75.000 de persoane dintre care aproximativ 60% il reprezinta potentialul presupus combatant. Am inlocuit doctrina perimata a "apararii tarii de intregul popor" cu una derivata, tehnic vorbind, asa cum o puteti consulta pe site-ul Administratiei Prezidentiale, dintr-o conceptie moderna, proprie statelor democratice cu care ne-am cerut sa fim pusi la masa. Si s-au facut toate cele cerute de NATO in ce priveste reforma administrativa a armatei. Problema este ca, in afara dotarilor de care dispun trupele din teatrele de lupta externe (Afganistan si, pana de curand, Irak) nivelul de dotare al armatei de acasa este la un nivel execrabil. Asta in conditiile in care, la nivelul discursului politic, termenii de NATO si UE revin cu o frecventa demagogic-buimacitoare, fara a avea insa vreo urmare si asupra a ceea ce ar fi trebuit sa fie una dintre prioritatile nationale: sistemul de aparare si echipamentele de care dispun militarii nostri. Afacerea Mig 21 Lancer, cea a elicopterelor, cea a asa-nu�mitelor fregate a aratat ca mentalitatea celor care s-au succedat in fruntea MapN a fost mostenita dintr-un trecut neasteptat de apropiat, cea a proprietarilor de Dacii care trageau de harb pana dincolo de limitele imaginate vreodata de constructor, in speranta ca "poate mai merge si anul asta". Numai ca acestei mentalitati i s-a mai adaugat foamea de spagi post-revolutionara, cea care a facut ca, practic, situatia sa fie mult mai rea decat in cazul rablelor pe patru roti care macar, odinioara, au fost luate de noi. Ai nostri au reusit nu numai performanta sa ia din start fiare vechi, dar acum lanseaza si o licitatie de jumatate de miliard de euro pentru ceea ce s-ar putea imagina ca fiind modernizarea harburilor. Pentru care insa, si asta nu vrea sa spuna nimeni, nu mai exista piese de schimb, exact ca in cazurile Mig-urilor sau Tab-urilor. Soldatul nostru de infanterie are in dotare un echipament care-l poate sa faca sa figureze cu succes in orice muzeu consacrat istoriei militare moderne. Pe nimeni nu intereseaza. Smenurile pentru echipamentele noi ar fi prea mici, trebuie organizate licitatii deschise, trebuie incheiate contracte nesecretizate. Graba de dat tunuri e mare pentru ca se strange funia la par. Asta pentru ca, in Jurnalul Oficial al UE a fost publicata pe 20 septembrie Directiva 2009/81/EC a Parlamentului European si a Consiliului European din 13 iulie 2009 privind coordonarea procedurilor de acordare a unor anumite contracte pentru piese de schimb si serviciu pe catre autoritatile contractante sau entitati din domeniul apararii si securitatii. Conform practicii europene, statele membre au la dispozitie doi ani pentru a introduce in legislatia nationala prevederile respective, dar asta nu inseamna ca dispozitiile Directivei nu au intrat in vigoare de la 20 septembrie. Data de la care prevaleaza asupra oricarei legislatii nationale si pot fi folosite ca argument in orice tip de actiune in contestare in fata Curtii Europene de Justitie. In consecinta, daca statul roman va evoca in continuare pentru orice fel de licitatie sau atributie directa fara contract prevederile art. 296 din Tratat, cel acoperind anumite achizitii strict secrete si de cea mai mare importanta, poate fi adus in fata instantelor justitiei nationale sau europene pentru a-si motiva decizia. De aici disperarea de a face ce se mai poate, daca se mai poate cu astia de la presa pe cap, pe ultima suta de metri.