Unirea romanilor ortodocsi din Ardeal cu Biserica de la Roma a fost considerata o cale de emancipare - insa atat clericii, cat si laicii trecuti la greco-catolici au constatat ca de fapt Curtea Imperiala de la Viena nu avea de gand sa-si respecte promisiunile. De fiecare data cand s-a pus problema practica a respectarii celor doua diplome leopoldine, romanii greco-catolici aveau sa constate ca drepturile lor nu sunt respectate. Episcopul Inochentie Micu Klein avea sa experimenteze personal aceasta atitudine a autoritatilor habsburgice fata de romani, sfarsindu-si viata in exil si temandu-se sa se mai intoarca in tara natala. La fel, Gheorghe Sincai si restul carturarilor stransi in jurul bisericii greco-catolice au fost permanent supusi umilintelor, in ciuda faptului ca legislatia existenta le acorda privilegii si imunitati. Un destin zbuciumat Inochentie Micu Klein a fost investit episcop greco catolic in 1729, la doar 37 de ani. Avea sa fie un pastor energic, in prima faza fiind cu totul devotat cauzei greco-catolice. Imediat dupa investire Micu Klein cerea Curtii Imperiale de la Viena deplina imputernicire pentru "a taia nervul de viata" al ortodocsilor si a-I sili sa accepte uniatismul. Noul episcop cerea ca toti romanii neuniti sa fie supusi jurisdictiei sale, iar daca nu vor vrea sa se uneasca de buna voie sa-i supuna la pedepse aspre, guvernatorul Transilvaniei urmand sa-i supuna pe "popii schismatici" la dari grele. Temperamentul vulcanic al tanarului episcop se poate vedea si in cererea lui sa i se puna la dispozitie ajutor inarmat pentru a reduce la tacere si supunere pe preotii neascultatori. Zelul misionar de la inceputul pastoririi avea sa fie treptat inlocuit de dezamagire. Protopopii greco-catolici i se plangeau permanent ca desi Curtea Imperiala a dispus ca preotii uniti sa fie considerati egal indreptatiti cu cei catolici, totusi se gaseau destui nobili care interziceau fiilor de preoti sa mearga la scoala, preotii fiind in continuare supusi taxelor, de multe ori fiind tratati la fel ca iobagii. Episcopul Inochentie Micu Klein a cerut imparatesei Maria Tereza respectarea celei de-a doua diplome leopoldine, cea care acorda cele mai largi drepturi romanilor greco-catolici. Raspunsul venit de la Viena anula orice speranta de imbunatatire a situatiei: "Nici dupa o cercetare minutioasa nu s-a constatat ca oare diploma aceasta fost-a publicata in Transilvania si ca i-a contrazis cineva ori ba si deoarece insusi episcopul nu o are, nici nu o poate produce, iar conceptul ei orginal nu se gaseste in arhiva Cancelariei transilvanene, de alta parte fiind sigur ca acea diploma nu a fost intarita de imparatii Iosif si Carol in mod legal, iar starile ardelenesti spun ca articolul 3 din diploma e pagubitor pentru legile fundamentale ale tarii, prin faptul ca vrea sa introduca si pe romanii uniti intre stari". Raspunsul de la Viena este unul paradoxal: pe de o parte Curtea Imperiala pretinde ca a pierdut un act emis de ea, pe de alta parte recunoaste existenta respectivului act si a prevederii sale cele mai importante. Plebea valaha Lupta politica a episcopului Micu Klein de la mijlocul secolului al XVIII-lea se baza pe faptul ca romanii constituiau cea mai numeroasa natiune a principatului care insa nu se bucura de nici un fel de privilegii. Micu Klein afirma intr-una din petitiile sale: "Daca nu se gaseste nici o greutate in faptul ca romanii trebuie sa suporte toate poverile impreuna cu celelalte natiuni, ba inca mai multe decat toate laolalta, atat in ce priveste impozitele, cat si in ce priveste salariile functionarilor, atunci pentru ce sa nu se puna ei pe o treapta cu ele si in ce priveste favorurile, cand insasi legea firii porunceste ca cel ce poarta sarcina sa-i poarte si folosul". Solicitarile lui Micu Klein au fost respinse in totalitate: pe 9 septembrie 1743 imparateasa Maria Tereza nu a acceptat nici una din cererile sale. Dieta transilvana a reactionat mult mai dur la cererile episcopului Micu Klein afirmand: "Episcopul si clerul unit cer niste lucruri pe care nimeni nu le-a mai cerut niciodata de la strabunii nostri si nu le va putea cere nici de la urmasii nostri. Cere aceea ce pagubeste in gradul cel mai mare privilegiile si scutintele cele mai vechi dobandite de la regi si principi. Cere aceea ce vatama sanctiunile pragmatice ale regatului, intarite de actualul rege. Cere ceva ce rastoarna din temelie drepturile si libertatile avute pana acum in pace din partea natiunilor patriei. Cere ce de fapt clatina si tulbura intreg sistemul acestei tari, pastrat pana acum in ordine buna atat in cele religioase cat si in cele politice si economice. In fine, cere aceea ce clerului si plebei valahe, dupa firea ei prea bine cunoscuta, nu i se cuvine niciodata. La aceste cereri nemaiauzite si foarte insemnate ale episcopului, noua, staturilor care am venit la aceasta dieta nu ne este iertat a raspunde, nefiind autorizati si pregatiti a raspunde intr-o chestiune atat de importanta si neasteptata". Dezamagirea provocata de aceasta atitudine si de nedreptatea facuta l-au impins pe episcopul Micu Klein sa afirme in fata Dietei ardelene: "Unitii vad ca le-a mers mai bine pana au fost schismatici decat le merge acuma!" - semn clar ca tanarul pastor al greco-catolicilor se gandea la o revenire la ortodoxie. Atitudinea sa a devenit din ce in ce mai radicala: "Eu si clerul meu ne-am unit sub conditia de a obtine acele beneficii si foloase de care se bucura romano-catolicii, altminteri daca nu ni se dau ne-am face chiar si turci", spunea Klein in 1737. Temperamentalul episcop a fost convocat la Viena unde i s-a cerut sa renunte la solicitarile sale - si pana la urma imperialii confruntati cu incapatanarea ardeleanului au ajuns sa-l ameninte cu inchisoarea. Singura scapare pentru Micu Klein a fost refugiul la Roma, in anul 1744, unde a si murit in exil in anul 1768. Promisiuni desarte Lupta romanilor greco-catolici pentru obtinerea drepturilor promise in schimbul unirii nu s-a oprit cu episcopul Micu Klein. In martie 1791 episcopul greco-catolic de Oradea Ignatie Darabant a inaintat Curtii Imperiale de la Viena primul Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (Petitia Valahilor din Transilvania, lat.). Un al doilea Supplex, o versiune mult largita si argumentata a primului, a fost inaintat Curtii din Viena pe 30 martie 1792 de catre Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, si de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei. Documentele au fost redactate de cei mai insemnati reprezentanti ai natiunii romane din Transilvania: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Sincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Mehesi, Ioan Budai Deleanu. Cererile Supplex-ului erau structurate in jurul catorva idei, corespunzand doleantelor laicilor si clericilor romani: -ca numirile odioase si pline de ocara: tolerati, admisi, nesocotiti intre stari si alte de acest fel, care ca niste pete din afara, au fost intiparite fara drept si fara lege pe fruntea natiunii romane, acum sa fie cu totul indepartate, revocate si desfiintate"; -natiunea romana sa fie repusa in folosinta tuturor drepturilor civile"; -clerul acestei natiuni credincios bisericii orientale sa fie tratat in acelasi fel ca si clerul natiunilor care alcatuiesc sistemul uniunii"; -la alegerea slujbasilor si deputatilor in dieta ... sa se procedeze in chip just, in numar proportional cu aceasta natiune". Petitiile romanilor au fost respinse pe rand - insa autorii lor nu au ramas nepedepsiti. Umilirea unui nobil La doar cativa ani de la inaintarea petitiilor mentionate mai sus, lui Gheorghe Sincai i se inscena un proces care avea ca scop umilirea si scoaterea sa din randurile fruntasilor romani. Pe 24 iunie 1794 Gheorghe Sincai - baron si director al tuturor scolilor greco-catolice din Transilvania - era convocat de prefectul comitatului Alba Alexandru Gyujto pentru a fi audiat in legatura cu mai multe acuzatii care ii erau aduse. Sincai era acuzat ca este seful unei conspiratii, ca intentioneaza sa-l ucida pe episcopul greco-catolic Ioan Bob si ca ar fi adapostit un dezertor din armata imperiala. Toate cele trei acuzatii erau de natura sa-l duca pe un om simplu pe esafod destul de repede. Gheorghe Sincai a incercat sa se prevaleze de rangul sau nobiliar, insa prefectul Gyujto a refuzat sa-I recunoasca titlurile si l-a tratat ca pe un iobag. Lui Gheorghe Sincai i-a fost luata sabia pe care o avea asupra lui, iar in timpul interogatoriului a fost lovit in repetate randuri, fiindu-i scosi doi dinti. In urma interogatoriului care n-a putut dovedi nimic, Sincai a fost intemnitat la Aiud - fiind tratat in continuare ca un iobag: legat in lanturi de o caruta, tinut in obezi, fara posibilitatea de a primi vizita rudelor sale. Procesul lui Sincai a inceput abia pe 4 decembrie 1794, cand a fost acuzat de conspiratie si de intentia de a-l omori pe episcopul greco-catolic Bob, fiind ceruta pedeapsa cu moartea. In timpul procesului Gheorghe Sincai s-a aparat singur si si-a demonstrat rangul nobiliar, cerand sa fie judecat ca nobil, in libertate de catre Adunarea Nobiliara a Comitatului. Autoritatile austriece au oprit procesul impotriva lui Sincai, insa l-au tinut in continuare in inchisoare. In urma mai multor memorii si petitii, procesul a intrat in atentia Adunarii Nobiliare abia in iunie 1795, nobilul roman fiind intemnitat ca iobag un an de zile. Acuzatiile impotriva sa nu au putut fi probate, asa ca pe 26 iulie 1795 Gheorghe Sincai era declarat nevinovat - insa era obligat sa plateasca cheltuielile de judecata. Toate memoriile ulterioare aveau sa ramana fara raspuns - mai mult, Gheorghe Sincai a fost demis din functia de director general al scolilor romanesti in perioada in care s-a aflat pe nedrept in inchisoare. De altfel episcopul Ioan Bob avea sa scape si de restul reprezentantilor Scolii Ardelene: lui Samuil Mincu i s-a inscenat un proces sub acuzatia ca ar fi intentionat sa obtina pe cai necurate scaunul episcopal, Petru Maior a fost fortat sa paraseasca Blajul, iar Ion Budai Deleanu a fost silit sa se refugieze la Lvov.

Numar realizat de George DAMIAN si preot Alexandru MIZGAN