Dorinta de progres urbanistic nu prea are sorti de izbanda pe la noi, caci ii stau in cale instinctul posesiunii si memoria scurta, dominante ale epocii noastre. Cel putin asa se intampla, de mult prea multe ori, in urbea lui Bucur. Un rationament de tipul "Daca nu stii de unde vii, nu stii incotro te duci" pare sa aiba prea putin de-a face cu viata reala a orasului. Cuprins de un elan hedonist, amnezic si buimac, Bucurestiul nu (mai) stie nici de unde vine, nici incotro se indreapta. Si, de multe ori, stapanii locurilor de pe harta simbolica a orasului masoara valoarea acestor proprietati in cifre, convertindu-le in bancnote care ajung intr-un cont. Cum suna versul acela caragialesc al lui Eminescu, ca tot se apropie 15 iunie? "Toate-s praf... Lumea-i cum este...si ca dansa suntem noi." Da, asa se incheie "Epigonii". Un document in minus Exemplul de care ma slujesc azi este o casa situata pe Strada Mihai Eminescu, la nr. 151. Este, sau mai bine zis a fost casa pianistei Cella Delavrancea. Acum, adica de cativa ani, este restaurant chinezesc. Loc s-a gasit pentru o modesta placuta memoriala, care o mentioneaza sec pe artista care a locuit acolo pana in 1991, cand avea aproape 104 ani Casa a fost vanduta, dupa un complicat proces impreuna cu biblioteca pretioasa si alte obiecte de valoare, unele dintre ele chiar de patrimoniu. De dorinta artistei de a oferi, dupa trecerea sa in nefiinta, un loc pentru o fundatie care sa spijine si sa promoveze tinerele talente s-a ales praful. Mostenitoarea ultima a casei, Veronica Liuba, a mers pe ideea profitului imediat: s-o cumpere cine da mai mult. Ceea ce s-a si intamplat, caci propunerile facute de Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor si de Uniunea Scriitorilor n-au atras-o. Asa ca am mai scapat de un martor al secolului trecut, situat langa Biserica "Precupetii Vechi". Am mai sters un loc de pe harta simbolica a Bucurestilui, urma palpabila a unui personalitati care si-a scrutat cu atentie epoca, intruchipand un stil si un ideal de viata. Am ramas fara inca un document din arhiva vie a orasului, un element de istoria culturii si a mentalitatilor. Cam atat a putut face posteritatea pentru Cella Delavrancea, care, de altfel, suferea de nostalgia Bucurestiului din copilaria sa, pe care il descria idilic in "Dintr-un secol de viata": "Orasul era zgomotos in alt fel decat azi, mai pitoresc. Precupeti, cu cobilita proptita pe umeri, purtand cosuri mari, treceau pe ulite, in pas de buestru sacadat, din cauza greutatii si-si strigau marfa. Pescarul striga << salau proaspat, salau, salau >>, in gura mare... Femeia cu lapte covasit vocaliza ascutit, apoi dulce << Covasila...a...a... >> Doua vase de lemn, rotunde si joase, cu capac, ii atarnau de cobilita. Deschidea jumatate de capac si se zarea covasila, in valuri mici si sidefii, scoasa, dupa invoiala, cu lingura de lemn...Bragagii, incinsi su sort, tinand cofa in mana stanga, anuntau tare cu litera "ra" inzecita: "Braga rece, rece, braga rrr". Cel mai distins era grecul, purtand pe burta o tava cu zaharache, pistil (pasta presata din prune), smochine si curmale insirate pe bete, fisticuri intr-un borcan mare." Se cauta un arheolog Cat despre Restaurantul "Templul Soarelui", la care am mancat bine de atatea ori, ca amator de mancare chinezeasca ce sunt, el inca pastreaza ceva elemente de interior din veche casa romaneasca, desi arata ca orice pagoda-restaurant din Europa de Est: o soba impunatoare, usile interioare si ceva decoratii de stuc in interior. In rest, peste locuinta intelectualului de tip european s-a suprapus imitatia, adica autocolantul, care, fireste, nu reuseste sa simuleze autenticul. Iar sub restaurantul adus de vantul capitalist, care a impins-o si pe mostenitoare sa-si valorifice dreptul, sa afla, cum spuneam, o alta lume... Pentru readucerea ei la suprafata va fi nevoie, mai curand sau mai tarziu, de un arheolog. Iar cuvantul din urma il puteti citi cum doriti, cu sau fara ghilimele...

Dana IONESCU