Privind In urmA la cei 60 de ani de implicare americana in regiune, se pot distinge doua secenarii in care SUA pot aduce protagonistii locali la gasirea unui acord. Primul scenariu este cand un razboi real ameninta sa se extinda intr-un conflict mai grav, destabilizand regiunea si relatiile Marii Puteri. Intr-un astfel de moment, interventia inezitanta a Americii poate pune capat conflictului si poate impune daca nu pacea, macar o incetare a focului. In 1973, la sfarsitul Razboiului Yom Kippur, Israelul era gata sa inconjoare intreaga Armata Egipteana in Sinai. Trupele sale se aflau in drum spre Cairo, existand riscul unei infrangeri majore in Egipt. Interventia sovietica devenea o amenintare reala. Cateva mesaje dure ale presedintelui Richard Nixon au oprit atacurile israelienilor si le-au dat posibilitatea americanilor sa inceapa un lung proces al dezescaladei care a condus la incheierea mai multor acorduri. Alt scenariu a fost cand cele doua parti, deja angajate intr-un proces al discutiilor bilaterale de pace, platind pretul politic pe plan intern, au reusit sa ajunga la o intelegere pe marginea multor chestiuni, desi unele probleme raman nesolutionate si ameninta sa deraieze procesul. In astfel de cazuri, America poate interveni, determinand cele doua parti sa mai faca un pas. DupA vizita lui Anwar Sadat la Ierusalim in 1977, Israelul si Egiptul au negociat timp de un an si au ajuns la un acord pe marginea multor probleme: pacea, relatiile diplomatice si retragerea completa a Israelului din teritoriile egiptene ocupate din Sinai. La acest punct, presedintele Jimmy Carter, care initial s-a opus procesului, a invitat cele doua parti la Camp David pentru a semna un tratat de pace. In 1993, in negocieri bilaterale secrete tinute in Norvegia (fara stiinta americanilor), Israelul si Organizatia pentru Eliberarea Palestinei au ajuns la o intelegere privind recunoasterea reciproca si crearea unei Autoritati Autonome Palestiniene provizorii. Cu toate astea, unele chestiuni au ramas nerezolvate. Presedintele Bill Clinton a intervenit si a insistat asupra celor doua parti sa solutioneze dezacordurile ramase. Cand aceste doua scenarii nu exista, initiativele americane sunt nascute moarte. Asta s-a IntAmplat cu Clinton, la Camp David, in 2000, cand a esuat sa ii faca pe premierul Ehud Barak si presedintele OEP sa ajunga la un acord si cu Road Map-ul lui Bush, din 2003, cand cele doua parti au fost de acord, in principiu, cu planul general, dar nu au facut aproape nimic pentru a-l implementa. AceeaSi dinamicA poate fi vazuta si in alta parte: cu toata puterea lor, SUA au esuat sa rezolve conflictele din Cipru, Bosnia sau Kosovo. Planul Annan a esuat in Cipru din cauza opozitiei uneia dintre parti. In mod similar, daca Belgradul isi va schimba pozitia inflexibila in privinta Kosovo, asta nu se va datora nici presiunilor SUA sau ale UE, ci schimbarilor politice interne din Serbia. RecunoASTEREA limitelor puterii SUA nu inseamna ca America este irelevanta: ea poate stabiliza un conflict, poate aduce masuri de consolidare a increderii si poate negocia acorduri interimare. Dar, in cele din urma, in cazul israeliano-palestinian, ca in orice conflict dintre doua miscari nationale, cheia se afla in mainile protagonistilor locali. Nici un conflict national nu a fost rezolvat vreodata de puterile din afara, indiferent de cat de bine intentionate au fost. Shlomo Avineri, profesor de Stiinte Politice la Universitatea Ebraica din Ierusalim, a fost director general in Ministerul de Externe in primul Cabinet al lui Yitzhak Rabin. Copyright: Project Syndicate, 2008. www.project-syndicate.org

Shlomo AVINERI