Cristian UNTEANU 

Tokes spunea ca propune Romaniei solutia palestiniana "teritorii contra pace", cerand, in schimbul unei paci sociale in Romania, recunoasterea autonomiei tinutului Secuiesc, precizand ca ar fi vorba despre un teritoriu de 14.000 km. Reluam informatia, cu toate ca urmarile previzibile vor fi determinate de aceeasi indiferenta a opiniei publice si a politicienilor. Numai ca, atunci cand a fost rostita prima oara, afirmatia lui Tokes nu putea sa spuna ceva decat celor care, in fundalul jocurilor internationale, pregateau cu osardie independenta provinciei Kosovo, acest mic grup de jucatori stiind foarte bine care aveau sa fie efectele bulgarului de zapada care a inceput deja sa se rostogoleasca dinspre Pristina spre cele mai nebanuite, inca, zone ale Europei si ale lumii. Acum, afirmaTia respectiva ar trebui sa inspaimante in contextul in care liderii celor doua partide ale minoritatii maghiare din Romania au salutat entuziast miscarea din Kosovo, stiind ca cine nu va sustine imediat principiul autonomiei Tinutului Secuiesc, risca sa piarda major tocmai intr-un an electoral. Ar trebui sa inspaimante la modul cel mai serios si asa-zisa confuzie care apare din ce in ce mai des in ultimele saptamani in comentariile unor politicieni majori de pe scena internationala care vorbesc nu despre un oarecare tinut Secuiesc, ci, atentie, despre Problema Transilvaniei. Posibil sa fie o extensie datorata lipsei de cunoastere a detaliilor. Dar, cel mai probabil, confuzia trimite in alta parte, spre o alta miscare, spre o alta posibila dezvoltare tragica dintr-un scenariu international post-Kosovo. Afirm acest lucru deoarece, daca toata lumea pare a fi acum de acord asupra faptului ca afirmarea independentei Kosovo a creat deja un precedent foarte periculos in relatiile internationale, reflectoarele lumineaza mai putin cealalta dimensiune a acestui joc iresponsabil. Precedentul Kosovo este esential pentru argumentatia tuturor celor care se opuneau, este adevarat cu dintii stransi, dar in tacere, principiului fundamental pe care s-a bazat sistemul de relatii internationale dupa cel de-al doilea razboi mondial: recunoasterea si respectarea frontierelor si, subsecvent, prin intermediul ONU, crearea de bariere impotriva unor miscari separatiste care ar fi putut reaprinde conflicte de mare intensitate. DacA diplomaTia romaneasca face acum greseala impardonabila de a mai lasa sa fie evocata inexistenta problema a Transilvaniei, riscam sa ne trezim in fata unei situatii extrem de grave pe care este posibil sa nu o mai putem gera de unii singuri. Transferul de la nivelul initial al problemei tinutului Secuiesc la cel superior si mult mai amplu al Transilvaniei in integralitatea sa, pare deja sa intereseze, sau sa ingrijoreze, sau ambele deopotriva, lideri politici ca Vladimir Putin. El insusi aflat in foarte delicata situatie de a-si ajuta prietenii sarbi (reconfortati oarecum de uriasul argument de securitate energetic reprezentat de participarea lor la South Stream), dar si de a decide daca va raspunde cererilor de independenta formulate de liderii din Abhazia si Osetia de sud. Modificand astfel frontierele Georgiei. Implicit, rationamentul sau, dar si al altor lideri politici din lume, cuprinde insa si scenarii pentru situatia in care ar trebui sa raspunda intr-o maniera dura unor intentii separatiste pe propriul teritoriu. Romania are, doreste sa aiba, isi imagineaza macar asemenea scenarii de raspuns? Cat timp credem ca mai avem la dispozitie?